Sunday, July 05, 2015

Happy 69

Se intampla lucruri in viata oamenilor, chiar si invitatii la ziua de nastere a vecinei
Vecina mea este geniala, a implinit ieri 69 de ani, operata de vreo sapte ori, cancer si altele, dar nu se lasa
Injura ca birjarul toata ziua, dar .... merge la biserica zilnic, adica si maslu miercurea, din ala de cel putin 2 ore, iar duminica e prezenta de la 9.30 si sta in picioare pana e gata slujba. in picioare. plus haine de zici ca e nasa. de fiecare data
Popa stie ca injura, l-a informat la fiecare spovedanie:), in rest... din pensia de 8 milioane ajuta tot felul de persoane sau rude, merita sau nu, e alta poveste, ea e convinsa ca asa trebuie, asa ca de multe ori mananca paine cu slanina, pentru ca nu mai are bani; eu ii tot spun ca atunci cand va merge in Rai, clar o ia Sf. Petru peste rand; rade si isi tot da banii, pe care nu-i mai vede ever inapoi
Astazi.... a fost ca Revelionul:)
A vrut ea sa aiba tot ce isi doreste de ziua ei de nastere, la 69 de ani, adica: toba, kaiser, sunca, slanina, salam, carnati prajiti, cas de oaie, cas de vaca si niste rosii, castraveti, un pic de ceapa verde; plus o salata de cartofi cu ceapa si maioneza, de batut copiii ce buna a fost
Ne-am petrecut excelent, ea, mama, eu, cockerul
Ele doua, mama mai ales, au zis bancuri dinainte de Revolutie, incredibil:) nu le pot reproduce ca e spatiu public:)
Am ras, am ascultat cum era sa fii copil acum 40 de ani, am depanat, am plans undeva, a fost greu in vremurile alea, am rasfatat cockerul si am baut o tuica buna inainte de masa
La un moment dat ma uitam la ele, indiferent ce povesteau, de fapt traisera aceleasi vremuri grele
Zicea vecina: am lucrat la Clujana, bateam 30 de cuie la fiecare calapod si aveam norma de 50 de perechi pe zi; lucram cu pufoaica iarna, nici nu mai imi simteam degetele, cui ii pasa?
Mama, cu ale ei din comert, cum venea militia economica si te controla la orice, dar a reusit sa nu o "comita" vreodata, desi era sefa
N-as fi crezut ca te poti simti asa, trei fete si un cocker
Ma uitam la ele, au fost fete frumoase in tineretea lor, cu siguranta se vede si la batranete asa ceva, oare noi vom putea fi la fel de faini la 69?
La Multi Ani, Mariana! Ce zi frumoasa mi-ai oferit, multumesc!

Saturday, May 30, 2015

19

Cu taţii de fete e un pic mai complicat. Pleaca ei la un moment dat în treaba lor, pe un nor, presupun că ceruţi, dacă se întâmplă la 56 de ani
Fiecare genunchi julit în viaţă nu mai e pupat la fel ca inainte, nu pentru că nu s-ar pansa şi respecta toate rigorile medicaleTaţii de fete au tresăriri în somn, complet anormale, au zbateri, gânduri, planuri, spaime... cumva altfel decat taţii de băieţi
Taţii de fete le lasă la petreceri, n-au ce face de la o vreme, dar stau, fumând sau nu, în geamul de la bucătărie până vin acasă, la 4 sau 5 sau 8 dimineaţa, fără a arăta asta
Taţii de fete, când ele vor ceva, urăsc expresia împrumutată "fă-mi hatârul"
Şi când vii cu gaşca de la baschet strigă: hai acasă, e gata mămăliga, doar să te facă de râs, ca nu cumva să i te ia vreunul
Ei merg la serviciu, vin acasă, îşi trăiesc zilele şi nopţile doar pentru a-şi apăra fata...fetele....
Gătesc musaca, joacă mâţă pe după masa din sufrageria intangibilă, spun poveşti inventate cu brontozauri si vulpea înşelată în piaţă, gâdilă tălpile până la somn, beau ţuică amară de portocale din producţia proprie, în beci, cu posibili pretendenţi doar ca să afle ce vor, croşetează, spală haine, se ceartă cu nevasta pentru un iepure sau un pui de câine, că "aşa vrea fata", la 18 ani încă învelesc de noapte bună şi râd...şi plâng... şi nu le e ruşine de lacrimi
Iar când e vorba de cacao cu lapte, sigur e răcită în trei ape înainte de a fi oferită
Şi.. într-o zi e gata totul
Şi.. tot trece timpul...
Şi... nimic nu s-a schimbat după 19 ani


am aprins lumânarea devreme azi
la câteva ore am aflat de Dado Arnautovic
să vă ierte si odihnească în pace bunul Dumnezeu pe amândoi



Tuesday, March 10, 2015

de-a sertarul gol
Asa se intampla cand obosesc talpile de mers la cimitir, si nu de pomenit, ci de ingropat. Este cate o vreme cand parca toti ai nostri pleaca, dar toti, in acelasi timp. Intelesi oare?
O data, de doua ori, de trei, de .... cate flori ar mai trebui sa fie? Cate lacrimi care nu mai vin?
Te uiti in jur tamp, e tras cu cheia totul, deja stii bine: haine alese cu o seara inainte, ora de plecare, locul de unde iei coroana, pasii pe care ii faci fix cand treci poarta cimitirului, privirile goale, predica, nu-ti mai pui intrebari existentiale, de ce ai mai face asta?
Incerci prostii din alea: asa e viata! Pai da, asa si e. Doar ca nu o prea luam in seama si poate nici nu iubim cand si cat ar trebui. Pai da, de unde sa stii cine se duce si cum sa organizezi iubirea? Eh, surpriza! Poate uneori, macar, poate zilnic, alteori, poate tot timpul.... cine poate sti? Cert este ca nu ne place durerea si nu ne plac nici regretele. Ne enerveaza chiar, atunci cand ne dau tarcoale si nu le putem "manageria".
Cum, cum sa rezolvam felul in care ducem dorul, dar nu facem mare lucru - ca job, ca stres, ca banci, ca povesti, ca vecini, ca bani, ca nu stiu ce au mai facut copiii sau nevasta sau soacra sau ... - si ne trezim ca a trecut timp mult de cand nu am vazut pe cineva drag?
Avem cu totii in suflet oameni dragi "de pe vremuri", care sunt bine pusi acolo, in scrinul secret, nu-i asa?
Intr-o zi mor. Si tot asa, si tot asa...
Ati deschis vreodata un sertar gol?
foto: getty images

Saturday, February 28, 2015

Hei cosar, cosar
Nu stiu ce mi-a venit, am mers la cimitir sa pun martisoare. Poate o fi vreun obicei undeva, nu cunosc, dar asa m-am trezit. Am ales cosari. Asta stiu eu despre martisoare cel mai bine. Ma gandeam ca tata si ceilalti la care am mers, care poate joaca o carte pe vreun nor, vor avea noroc la potul cel mare:)

Pamant reavan, greu de facere, mirositor de viata noua (ciudat cum suna, nu?) am gasit pe morminte. Adanc de infipt lumanari albe si grele de flacara, pentru care in alti ani trebuia scormonit greu pentru a sta drepte.
Am mai curatat un pic de uscaturi si ma uitam cu uimire cum brandusele si-au scos capul deja, lalele pitice, curioase si ele, narcisele se faceau ca ploua un pic, dar erau aproape de lumina, iar in coltul unde este pamant din mormantul lui buni, scumpa pamantului, dar si un pic de Tomi cockerul, se luptau lalelele mari. De cateva zile era inca zapada.
Am aprins o tigara, cealalta am infipt-o in pamantul primitor, am turnat si o gura de tuica acolo si am stat asa.... in soare... eu cu tata... fumand si band  tuica... exact ca inainte sa se duca, doar ca atunci era carpati fara filtru....buni si Tomi se uitau la noi zambind sau, cel putin, asa mi s-a parut.
Nu am putut sa zic Tatal nostru cu glas tare, nu mergea. Sau cine stie? Nu am putut, nu am vrut. Ma gandeam ca nu trebuie sa stie nimeni inafara de mine, tati, buni si Tomi cum e cu povestitul zilnic, in gasca, in gand.
L-am zis dupa vreo trei incercari, dar ma tot uitam cum, naiba sa-i ia pe astia de la Marlboro, tigara s-a stins pe la jumatate, stand in picioare in pamant. Nu s-a mai intamplat, de aproape 19 ani ardea pana la capat, scrum drept, indiferent de ploaie, vant, zapada si tot asa....
Stiu sigur ca tata o fumeaza cu sete si acum, deci clar tine de prostia firmei cu tigarile care se sting singure etc. Poate ar merita sa-i dau in judecata, pana la urma e vorba de tata, un om care fuma carpati fara pana lungimea era egala cu latimea si nu cred ca are vreo importanta ca nu e cumparator si consumator activ:)
In rest... foarte fain arata totul acolo la capul lui, cum ar veni, cosarul martisor cu fir alb-rosu, tigara Marlboro din pachet alb-rosu, pamant negru, reavan, doritor de viata, facator de viata, crucea neagra, soarele, linistea, lumanarile cu flacara lor intrebatoare de genul: da, stim ce vrei de la noi, putem macar de data asta sa oferim si altceva?
Si, da! Mi-au oferit in acelasi timp si bucuria reinvierii pamantului, a vietii, a sufletului, poate.
Pe tata il plang in multe alte momente, de la cand fac stiri si pana la dans, dar se intampla sa nu fac asta fix la mormantul lui, poate si pentru ca e doar o formalitate pentru mine a merge acolo.
Tati, tu nu esti acolo, stii bine. La fel cum stii fix acum ca vine primavara. Iar. Tot fara tine. Dar vine. E viata. Pur si simplu, doar viata. Si ma gandesc la tine in fiecare zi, si la buni, si la Tomi, si la norul vostru, si sunt invidioasa. Dar, ti-am pus cosar, sa nu indraznesti sa pierzi la remy, carti sau habar n-am ce ai mai putea juca in Rai.
PS Tati si buni, sa stiti ca lacrimoarele inca nu au iesit pe mormant, dar nici mult nu mai au.

Tuesday, October 14, 2014

Ce ma intereseaza pe mine politica si alegerile?
De ce, Levi?
Poi, ce-mi dau ei mie? Imi pun cartofii, ma ajuta la recoltat sau imi gasesc de lucru daca n-am?

Levi, paznc la liceu
Nenea Janos


Pai, cine sa dea zapada? Nu vine nimeni, dar io nu pot sa vad asa p-aici.
Nu va ajuta nimeni?
Cine sa ma ajute? Cine vrea sa ajute, doara vine, ca ma vede ca dau la lopata.
Pai, e zapada mare. Nu mai merge cu munca patriotica, asa ca pe vremuri?
Apoi, nu-i pasa nimanui.
Nenea Janos are 74 de ani, halat regulamentar si in fiecare iarna curata singur zapada de la blocul in care locuieste in cartierul Manastur.
foto: in 2012, cand a nins un pic mai serios si in cluj, iar el terminase deja trotuar, alee etc
si, da, stiu ca humans of new york e the best off, insa nu au trecut ei prin comunism sa vada si altfel lucrurile :)

Thursday, April 10, 2014

Ziua in care voi invinge

Intr-o zi va da norocul peste mine, la loto (nu joc, fireste), cu vreo mostenire secreta (nu e de unde) sau un meteorit cazut in fata mea de pe o planeta de care nu a auzit nimeni, pe care il voi vinde la o licitatie spectaculoasa:) si tot asa.... deci, intr-o zi cand voi avea bani:))))))))))))))))))) va fi cam asa:
- casuta rupta de lume, nu pe munte neaparat, ca sunt cu florile si nu creste orice la altitudine, dar musai una mica; parter si un pic de mansarda luminoasa, cerdac, beci obligatoriu, butoi de colectat apa de ploaie, lemnarie, fantana, curte mare, livada de dragul florilor de mar, cires, visin, prun, 5-6 straturi de ceapa, usturoi, salata verde, patrunjel, telina, leustean, spanac, morcovi, ridichi
- lavita, cuptor adevarat ca la buni, mobilier de lemn negeluit, presuri pe podele lungi si vesele, ferestre mari, fara perdele, pervazuri largi, lampase, unelte de lemn si scule pentru orice
- soba cu ler, ceaun
- saci de dormit vara in iarba
- paturi inalte, sasesti, cu saltele groase de un metru
- un magarus, doi cai, doua rate, gaini cate or fi, daca vor, ciobanesc de berna, cockerul, sef peste restul, loc de pascut, jucat si alergat pentru toata lumea

- magnolie, liliac
- ghiocei, cicibote, lacrimioare, lalele, zambile, caprifoi, bujori, crizanteme, frezii; cumva, ultimele
- sanie, patine, undita
- o masa mare-mare de lemn la care sa incapa toti oamenii mei dragi cand vin la mine
- un om batran, dar in putere inca, din satul de aproape, care sa ma ajute cu toate si cu care sa stau serile sa vorbim de la galaxii si pana la intarcatul mieilor; si care sa aduca in fiecare dimineata lapte proaspat de la vacile pe care le au in familie, si telemea cand e gata si cu care sa facem concurs cine are cea mai buna mamaliga; si de la care sa cumpar slanina si afumaturi cand taie porcul
- o zi in toamna in care sa petrec cu toti vecinii indepartati, ceva ziua recoltei, si sa facem schimburi de seminte si retete de visinata si prajituri de craciun
- un popa bun, care vine cand il aduce drumul si intreaba de ce ai nevoie, nu ce trebuie sa dai; cu care sa beau un pahar de vin si sa vorbim de carti, sa ma spovedeasca, dar sa ma si ajute daca e seceta si nu pot cara 3 galeti de apa la straturi
- o caprita, totusi, ca iarba crescuta prea mult, daca nu stii sa cosesti si nu te tenteaza sa inveti, arata a gospodarie neingrijita
- un hamac, fix la inaltimea capetelor cailor
- pietris pe carare de la poarta la usa, pietre date cu var
- santuri curatate
- internet pus, ca impozitele trebuie platite, atat
- telefon fix, nu mobil
- o sareta; caii neantrenati, lasati doar sa manance, sa bea apa si sa nu faca nimic, nu sunt cai fericiti; si, da, la cat sunt de mandra de caii mei, cand o sa-i am, vor fi dresati si invatati sa mearga pana la oras cu sareta; vor fi spalati, tesalati, intretinuti, frumosi, naravasi, lungi in picioare, cu coama de poveste si nu va trebui sa ii biciuiesc niciodata
- tavi de cozonaci. si, poate, un radio foarte vechi, dar ma mai gandesc
- vreo 4-5 iepuri daca vor sa stea liberi prin curte ca n-am nervi de curatat custi
- un pomniter, ca nu se stie cand m-ar apuca sa reinviu povestea cu viermii de matase
- o drona, sa filmez toate minunatiile astea periodic, nu?:)
despre modigliani pe pereti si alte desene de la toti copiii din viata mea, e devreme de vorbit; cam atat la prima vedere, mai vorbim peste cativa ani, cand ma voi imbogati subit:)
foto: www.cutestpaw.com

Saturday, March 29, 2014

Cand te faci ca fugi de acasa....
Pe la vreo 6 ani am fost de acord sa ma aduca ai mei acasa, la Cluj, de la bunicii din Lechinta unde am trait toata povestea vietii mele, irepetabila. Au mai avut ei tentative, dar avand in vedere ca ma adresam lor cu "nenea" si "tanti" si ma puteau ademeni din culcusul viteilor doar cu guma de mestecat poloneza in forma de tigara.... greu....
Metropola, pentru mine la acea vreme, m-a lasat rece. Sigur ca au urmat episoade in acea vara care mai de care, am mai scris, cum ar fi cel cu zburatul intr-o oala de la etajul 9, dar s-a apropiat scoala.
Generala 6. In buza padurii. Unde vedeam caprioare pe geamul clasei la acea vreme. Din prima am stat in banca premiantilor, prima pe randul din mijloc. Desi veneam de la tara stiam engleza ca pe apa. Comunistii nu au fost atat de prosti pe cat se spune acum. La gradinita din Lechinta am facut parte dintr-un program de invatat limba engleza in comunele patriei, asa ca la 5 ani jucam intr-o piesa de teatru in limba prietenului Shakespeare. Am fost anotimpul vara:) In fine
Doar pe acest considerent, direct in prima banca. Adevarul este ca la cum cantam scotianul My Bonny is over the ocean si meritam. Buuuuuun
Dupa nici doua saptamani eram deja in ultima banca, cu tiganul clasei. Asa era pe atunci. El, saracul, foarte fericit, ca nu mai e ostracizat, eu, distrusa. Intre timp ii cotonogisem pe cativa, tras de par etc. Asta a fost pedeapsa. In carnetul de elev era plin deja de reclamatii pentru parinti.

Apogeul a fost atins cand am luat nota 3 la caligrafie, desi stateam deja in ultima banca, pedeapasa mai grava nu era. Scriam frumos, eram perfecta la bastonase, toate randurile erau aranjate cu rigla. Daaaaar.... mi-am dat lucrarea de control, adica doua randuri de bastonase, doua de linii oblice spre dreapta, doua de randuri oblice spre stanga, la copiat. Colegului Mihai Starinsky. Nota 3 direct, scoasa din clasa, scris in carnet.
Well, am mers acasa, grea decizie am avut de luat. Am transformat nota 3 in 8, nici nu era greu, am facut doar un alt 3 in oglinda. Au trecut saptamanile, doua sedinte cu parintii la care ai mei nu au mers, pentru ca nu i-a anuntat nimeni. Adica, eu.
A venit si sedinta in care au aflat.
Stateam in camera mea ca sfintii pe pereti, stiam ca am comis-o rau. A venit bunul de tata, s-a uitat la ghiozdanul meu bleu cu Donald pe care tot incercam sa-l mototolesc si a zis doar atat: Uite ce e. Daca nu-ti place scoala si iti bati joc de ea, nu trebuie sa mai mergi. Am uns-o deja cu slanina sa o manance cainii. Nu e pentru tine, asa ca nu mai mergi de maine.
Distrusa. M-am urcat pe geam, amenintam ca ma arunc, tata impasibil, cum s-o fi abtinut? Ma uitam de la etajul 9 inspre scoala, vedeam doar varfurile copacilor din padure. Imi inchipuiam deja cum cainii o mananca, incepand de jos, de unde era partea aia zugravita cu bleumarin si parca auzeam cum o doare. M-am apucat de bocit, dar asa, de-a naibii. Am zis: daca ai uns scoala cu slanina, plec de acasa. Tata, simplu: pleaca.
M-am dus la dulap, tata mi-a dat un sac de nylon transparent, am pus ce haine credeam eu, ceva jucarii, abacul, ghiozdanul deasupra, am lua sacul in spate. Nu m-am uitat inapoi. Mi-a deschis usa. Nu m-a lasat sa merg cu liftul. Am carat sacul pe scari 9 etaje. Am iesit triumfatoare din bloc, m-am uitat in jur, bezna. Liniste. Nimeni. Eu cu sacul.
Am stat ceva vreme pe scarile alea, muream de frica, dar nu m-as fi intors nici sa ma tai.
Oi fi adormit, nu stiu, m-am trezit in casa, a doua zi dimineata. Am avut o sedinta, tata la cafea, eu pe scaunelul mic din bucatarie. Mama se facea ca nu e prin zona.
Atunci am invatat ce inseamna scoala, intr-un fel, dar si ce inseamna ca nu esti de capul tau si sunt oameni carora le pasa de tine orice prostii faci. Am terminat clasa intii cu premiul I si coronita. Sigur ca am continuat sa fac prostii si sa am carnetul plin de reclamatii. Dar, am salvat scoala. Nu au mancat-o cainii:)
Acum e Sectie de Politie si merg acolo sa votez. Fix in aceeasi sala de clasa unde am luat prima data premiul intii. O fi o prostie, poate, si in afara subiectului, dar de cate ori merg la vot, tot caut cu privirea caprioarele alea care atunci veneau pana in buza scolii.


Sunday, March 09, 2014

Taxi. Scump

Vin momente, nu neaparat vremuri, cand nu te poti ridica de pe scaun, cand ti-e imposibil si sa cobori din taxi. Te lovesc asa, cam ca din spate, direct in ceafa. Te intrebi daca poti ajunge pana acasa, la vreo 30 de metri. Chestie de supravietuire, desi nu are nicio legatura cu varsta sau boli sau murit incet si trist ca indienii.
Intre timp mai ai in cap tot felul, dinainte. Nu stii ce sa alegi, pana la urma, cumva, cu greu, primeaza sa ajungi la lift. E visceral. E o durere pe care nu ai mai trait-o, nu ai cum sa intelegi ceva ce nu ai mai trait. Te tarasti cumva pana in casa ta, nu trece, te invadeaza ce aveai dinainte in viscerele celelalte, pentru ca, nu-i asa? deja esti in cuibul tau.

Durerile astea fizice care vin de nicaieri, si... pe pariu... la orice medic am merge sau la Discovery, ca aia le stiu pe toate, nu au nicio sursa, nicio rezolvare, nu exista cum ar veni. Dar te doare de te ia naiba. Uneori, pe la antebrat, alteori intre coasta a treia si a patra, nu indeajuns de adanc incat sa mergi la Infectioase, intr-o zi fix in spatiul popliteu, in ceva noapte undeva nedefinit in plexul solar inspre faringe, dar sinuos si pe langa ceva de-acolo, nimeni nu stie ce.
Bine, or fi stiind chirurgii, treaba lor, daca te diseca. Eu nu pot defini. Durere din aia, inexplicabila.
Fiind deja acasa, te tot imparti intre durerea fizica, hai sa-i spunem asa, si cealalta. Ca doar nu ajungi asa doar cu cea din viscerele cunoscute.
Intrebari, intrebari, intrebari....
Te doare si aia, si aia. Ce alegi? Cum rezolvi ceva care nu are rezolvare si iti mai si pasa?
Te culci si nici macar nu zici ca trece, ca ar fi penibil in oglinda tu cu tine, iar maine te faci cumva ca ploua, desi e o vreme de vis. Te faci ca zici: las ca merge in sertar. Desi stii ca e plin, abia se inchide. O iei de la capat, cu aceeeasi oameni, cu aceleasi dureri. Preferabil cu muzica clasica. Daca ai la indemana. 

foto: brusimm.com

Monday, January 20, 2014

A mers scrisul ca uns

Nu am avut curaj astazi sa vad imagini cu accidentul de la Cernavoda in care au murit sase oameni. Nu am putut si gata.
Inca am flash-uri de la accidentul prin care am trecut si e prima data dupa 10 ani cand incerc sa scriu despre asta. Nici acum nu pot trece pe langa acel loc, podul Garibaldi din Cluj, si nu pot vedea gura de canal in care am stat mai bine de o ora, ascunzandu-ma de trauma vietii mele: vei muri inecata.

In 23 decembrie 2003, un om mi-a salvat viata. Era pe bancheta din spate cu mine, omul important din viata mea de atunci era pe scaunul din fata. El a fost la un pas de moarte, pentru ca a ramas blocat in centura de siguranta la 2 metri sub apa. Eu nu-mi amintesc mare lucru. Cand masina a derapat din cauza poleiului, am avut totusi timp sa-mi spun, contrar gandirii incete a ardeleanului: No, asta e! Alea sunt povesti cu pesti ca iti vezi viata trecand prin fata ochilor. Desene animate.


Masina a mers fix in bot si apoi cu plafoniera pe fundul Somesului, la un pas de cascada de la Garibaldi, la 0 grade. Nu stiam ce s-a intamplat, ultima mea amintire era ca incercam cu totii sa gasim manerele de la geamuri, dar cum nu stiam ca suntem cu capul in jos, nu le puteam gasi, logic, nu? Parbrizul a sarit intreg, din prima, asa era la Dacii Nova, asta a fost norocul nostru. Apa a intrat in fractiune de secunda, ne-a dezmeticit rapid. Prima mea amintire este ca eram deja scoasa din masina, respiram, dar inclestata, cu unghiile rupte, de o roata si cu capul deasupra apei. Masina plutea. Erau deja sirene pe pod, lumea urla, tragea de mine cineva, dar nu m-a putut clinti de acolo. M-a dus cumva, nu stiu cine, spre parapetul de la mal de cativa metri inaltime si cand am vazut gura de canal am intrat in ea. Gura aia de canal era singurul meu colac de salvare, nu ma inecam, asa gandeam atunci, cred. Nu mai stiu mare lucru, decat ceva flash-uri de la Urgenta, unde patronul de la firma Nova, da... aceeasi ca in prezent, tremura.... Apoi, s-a rupt filmul pentru multe zile. Multa lume nu intelege nici acum de ce mi-e atat de greu sa urc in orice taxi de la firma aia. "Hai, ma, termina, e doar un taxi, ce te tot gandesti la faza aia?"

Soferul ne-a parasit in masina, la un pas de inec, a fugit prin parbriz si a iesit la Hotelul Napoca, e la sute de metri distanta, a fugit prin apa, ne-a parasit acolo, dar nu a uitat sa spuna tuturor ca el ne-a salvat, ca el a sunat la 112, desi avea telefonul mort de la apa, la fel ca noi. A lasat trei oameni in masina inundata de apa, avea indicativul 68, nu uit cat traiesc.

De atunci, nu pot sa merg in masini care au viteza mai mare de 80-90 la ora, desi in momentul accidentului masina avea 40 la ora. Iubeam viteza inainte. Nu-i nimic, te obisnuiesti cu toate.

In fiecare 23 decembrie dimineata imi amintesc cum am ramas in viata impreuna cu prietenii mei si cum am multumit lui Dumnezeu pentru asta. Am ales sa nu dam firma in judecata, tocmai din acest motiv. Cam patetic, ce-i drept.

E greu de povestit despre asta, la fel cum e si greu de inteles. Panica pe care o ai in tine pe viata este incontrolabila.

La doar 2-3 zile dupa accidentul nostru a fost unul pe jumatate de grav in Oradea. Au murit o mama si fiica ei.

Noi am trait. E drept ca acel accident ne-a si despartit complet, pe cei trei din acea masina. Eu am pierdut si altceva atunci. Poate mai important decat orice.

Au trecut 10 ani, mi-au zburat degetele scriind acum. Da, stiu, nu e de blog si nici de facebook. Asta e. Acum mi-a venit si asa am facut.
foto: ziua de cluj

Sunday, December 29, 2013

un fel de mai bine cu bine:)

Putem comanda unde credem si vrem, cuiva, creierului, sefilor:), colegilor, familiei, unui caine, unei matze mai greu... ma rog, cine crede ca merge, sa incerce.
Dar, nu sufletului si nu intuitiei. Si nici prietenilor. Cu care, mai devreme sau mai tarziu, daca e ce trebuie la mijloc, se leaga "maioneza", cum nici cea din oua, mustar si lamaie nu ar indrazni vreodata sa viseze.
Cu ce am mers pe suflet anul asta a meritat complet. Cu ce am mers pe intuitie, iar a meritat, doar ca nu am ascultat-o de fiecare data si de absolut fiecare data cand nu am facut-o, m-am ars.
Asa ca.... desi e tentant sa scriu ceva mini-roman pe tema asta, as zice in final de 2013 ca sufletul si intuitia ne tin pe linia de plutire emotionala. Uitam uneori de ele, ne amintim doar cand ne costa, cand luam un par in dinti, cum ar veni. Cand fasiile sunt mai adanc taiate cu lama decat cu cutitul. Ca doar, stim cu totii, alea de lama dor mai tare.
Dincolo de asta, bucuriile din 2013 sunt revedincate tot pe partea de suflet, chiar daca aici intervine si rationalul. Si misticul. Si credinta. Si reusitele profesionale. Si un rasarit sau un caine sau un om. Sau o deasa trecere de cale ferata cu spaima ca vine trenul si ai reusit de fiecare data:)
Bucuriile sunt rare in ziua de azi, daca le socotesti pe tot anul si esti corect, poate ies la o mana. Cine e norocos trece si la cealalta. Acum, ca e stanga sau dreapta, depinde de fiecare, eu prefer varianta indienilor bastinasi exterminati in masa de prietenii de peste Ocean: pe stanga e inima si argintul.
Pun in balanta bucurii si tristeti, neimpliniri si sperante, pacate, suparari si pierderi, regasiri si suflete duse la cer, rugaciuni si ingenunchieri, multumuri si recunostinta. Cred ca ies pe plus in 2013, chiar daca greutatea unei omniprezente suferinte incearca sa-mi spuna altceva. Ma copleseste, ca si cum am fi obligati sa tinem minte doar durerea, insuccesul, o cearta, un cuvant greu, o cadere in genunchi, o renuntare.
Nu, nu suntem obligati de nimeni sa tinem minte asta in primul rand. E doar alegerea noastra.
Oricat de greu a fost 2013 pentru mine in acest moment aleg sa tin minte felul in care sufletul mi-e plin in aceasta secunda de bun si frumos. De recastigarea unor oameni, de emotia ca peste doua ore vine popa cu crucea, pe care nu am mai simtit-o de cand eram copil, de felul in care am atins varful muntelui, nu de cat de greu a fost pana acolo, de lamuririle cu raspunsuri pentru suflet din viata, de noii oameni din viata mea, de vechii buni si dragi oameni din viata mea, de felul in care nepotelul meu s-a intors sa mai imi dea cinci pupipi la lift, desi ne pupasem inca pe atata inainte, de bunatatea mamei, care ma scoate din minti de multe ori, de felul in care imi iubesc sora, acel fel unic, dar si de bunici, de tata, de cockerul actual si cel de pe un nor. De tot ce a fost putin in 2013, dar atat de intens, incat nu pot incheia altfel decat asa: cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele.
La Multi Ani copii frumosi.

Friday, December 13, 2013

de ziua mamei
In 1989, inainte sa inceapa miscarile din decembrie, eram acasa, in gasca, familie etc, pentru ca in 15 e ziua mamei. Musafiri, tot tacamul. La masa cu jilturi din sufragerie, cine era ca noi?
Era ceva zi de joi, cred. A sunat telefonul fix, fireste, tata s-a albit la fata, lucra la comandamentul armatei a IV-a, si a plecat in max 10 minute. Echipat de interventie, adica nu cu pantofii de duminica. Musafirii, ca musafirii. Mama a stiut ca e ceva, eu am amintirea aia, cu tata plecand si mama cam terminata.
Dupa ani de zile de maritat cu un om de armata, stia ca e "altceva".
Tokes, cred ca nici nu apucase sa-si termine bine discursurile din biserica.
Tata nu a mai venit acasa zile intregi, nici vorba.
Imi povestea saracul cu mult inainte sa se duca unde s-a dus, mult am vorbit pe tema asta, despre cum si cine a tras in cluj: adina, daca vreodata in Cluj, cei care au iesit de la comandament ar fi deschis focul in prima seara era prapad. Toti aveau cartus pe teava. Cine sa asculte din astea?
Nu-ti dadeai seama in primele doua zile de anvergura lucrurilor, pentru ca inca nu era 21 decembrie. Nu erau informatii.
In intervalul ala, apropos de cum erau armata atunci si informatiile, a venit mama intr-o seara de la serviciu. Usa neincuiata la apartament, noi locuind la etajul I. Era un film cu Chaplin. A intrat ca furtuna, s-au auzit geamuri sparte pe scara, au iesit vecinii, nebunie, toti credeau ca e legat de Revolutie. Inca erau zvonuri doar. Cand colo, erau doi betivi, care o urmarisera sa-i fure caciula de blana pe care o purta. Sigur ca mama l-a sunat pe tata, poate nu credeti ca in max 15 minute au venit nu stiu cati soldati in zona, care erau comasati spre padure, aproape de unde locuiam. Nu se stia in acele zile, orice agresiune era tratata ca atare. Si, repet, totul era inainte de iesitul in strada.
Eu, una, m-am socat atunci, de ce face spaima din om. I-a tras mama un pumn betivului aluia, ma rog, pe care l-au prins fortele de nu stiu care, ca nu erau infanteristi, fireste. Nu as fi crezut vreodata ca mama mea poate face asa ceva. Dar, o inteleg, urmarita 2-3 kilometri spre casa, de doi barbati, care au fugit dupa ea pana in casa, noroc ca era usa deschisa si ma uitam la un film cu Chaplin. In pijama am iesit afara, era decembrie. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost frig deloc, ce face adrenalina din om.
In fine, tata nu a venit acasa nici cu ocazia aia, nici mai tarziu. Abia in ianuarie. Mama ii ducea sufertas, atat avea voie, la poarta unitatii de langa teatrul national. si "schimburi".
Dar.....
Vreo doua zile mai tarziu, tot inainte sa inceapa nebunia majora si crimele din Cluj, ce credeti ca facea mama? Eroina.... sau inconstienta, desi tata ii tot spunea sa stea linistita, acasa.... ai cu cine?
Ducea carnatii la afumat in comuna Floresti. Da, asta celebra de acum, drept fiind cea mai mare din tara.
Si, mergand ea pe sensul spre Floresti, se mira cum vin tancurile cu gramada spre Cluj.
A fost primul an in care nu am mai avut carnati afumati, pentru ca i-a dat bunul Dumnezeu mintea sa se intoarca acasa, cu Dacia alba.
Abia intrasem in casa, a vrut sa ma inchida sa nu merg nicaieri, am mers. Pana s-a adunat gasca la complexul Minerva din Manastur a durat mult. Apoi, s-au adunat oamenii cu miile.
Incepuse ziua.
Incepuse totul.
Pentru mine ce a fost in 1989 si tot ce imi aimintesc de atunci se va lega intotdeauna de ziua mamei si de cum arata tata cand a iesit din casa, dupa ce a primit codul de alarma ALA.
Era 15 decembrie. O sa o intreb pe mama exact, dar nu asta e cel mai important.

As zice sa nu uitam sa ne cinstim mortii si idealurile de atunci, pentru ca ce am ajuns acum e foarte departe de libertatea la care speram cu totii. Cu Calin Nemes si Lucian Matis ne vedeam la Arizona inainte de ziua aia. Dar nu sunt ei singurii, doar cei mai cunoscuti.
Sa aprindem o lumanare, costa putin la magazin, poate mai mult la biserica, asa ne obliga cum, nu?
PS intr-o zi o sa public si ce am scris in zilele alea, inca nu sunt pregatita si nici romania; acum se rade de patriotism ca si cum ar fi orice tampenie
PS1 si, da, colac peste pupaza, peste nici doi ani m-am angajat fix in unitatea militara din care au facut parte cadrele incriminate ulterior pentru genocid
viata nu e prea simpla, nu?
foto: razvan rotta, via ziaristionline.ro;
calin nemes e cu spatele, dar nu e singurul pe care il cunosc din poza asta trist de celebra

Thursday, November 21, 2013

Cu umbre prin par, pe obrazul ei.....

Cand simti ca vrei mai mult soare pe perna ta, desi el oricum e acolo in fiecare dimineata, insa doar putin si prea devreme...atunci te apuci de planuri.
Faci calcule, unde sa vina perna, cum sa stea peretele, ce sa faci cu ultima reflexie a diminetii aburinde dinainte trezirii.
Le tot invarti, le tot admiri cum ies in teorie si musai sa faci pasul spre lumina. Ca ai bani sau n-ai, nu conteaza. Pur si simplu a venit vremea imbaierii in soare inca dinaintea descalcirii genelor.
Asa ca.... ii cauti pe oamenii buni si cinstiti din viata ta care te ajuta cand si cu ce ai nevoie.Si prieteni, si mesteri.
In 7 zile, fara trimiteri la Facere, totul se inunda de alb, lumina, soare si tot ce ai visat. De carti, dimineti devreme, cafea mai buna, miros de casuta noua.
E fain si bun si facut de tine, cu ideile tale, cu gandurile tale impartasite si primite, cu suflet.
O casa nu inseamna acasa, pana nu ii dai soare indeajuns. De afara si dinauntru:)
La mine a venit!:) Iat-o!

Si, seara, mai am si steluta aia noua, ingerul de care scriam de ceva vreme. Am soare si inger, cat de noroasa pot fi? Si oameni buni si dragi in viata. Si copii. Si cocker. Si gata:)

Saturday, November 02, 2013

Luminaţie? Hmmmmm....



Am tot citit despre cum Luminaţia din Transilvania este un obicei împrumutat de la catolici cu rădăcini celtice, grele de tot, sute de ani în urmă. 
Dincolo de asta, ortodocşi, catolici sau whatever, am o altă problemă.
Mă duc de ceva ani buni în cimitir la mormântul lui tati, dar Luminaţia nu e nicio împlinire sau un fel de celebrare a întâlnirii cu părintele meu.
De ani de zile aprind o ţigară a mea şi una pentru el, pe care o pun în pământul ăla şi arde până la capăt, indiferent că ninge, bate vântul, plouă etc. Stă mucul cu scrumul drept. Asta e între mine şi tati.
Dar....
Spaima, că aşa se numeşte pentru mine Luminaţia, este legată de tot omagiul pe care încerc, împreună cu familia, să-l aduc.
An de an, crizantemele sunt smulse din mormânt, direct, cu cât e mai frumos ce facem, cu atât e mai rău.
Avem „ghinionul” că mormântul e fix primul la intrarea prin gardul spart, mare gard, mare mândrie, din cimitirul mănăşturean.
Spărtura aia, adică vreo 10 bare de metal „smulse” graţios din gard, nu e în stare nimeni să o repare. 364 de zile pe an nu face nimeni, nimic. În cea de-a 365-a, mişună 500 de poliţişti în zonă. Degeaba ne plângem tot anul că nu e OK spărtura aia, nu are cine să ia în seamă prostii din astea. Până la urmă, ce interesează pe cineva care nu are vreun mort aproape de gardul de furat? Cum ar fi, Poliţia. Locală. Nu IPJ sau 2 şi-un sfert şi din ăştia grei.
În ultimii ani am tot mers cu crizanteme japoneze, mari, faine, colorate, lumânări de nu ştiu care etc, ştiţi cum e.... îţi cinsteşti părintele, nu?
Hmmm, mare greşeală. Când am mers din nou la mormânt, ce să vezi?
Groapă..... dar, groapă, nu glumă.... unde au fost crizantemele plantate, se născuse un „canal” de vorbit, poate, cu tati....
E faină Luminaţia, interesantă, când poţi cu adevărat să-ţi cinsteşti morţii....
Deocamdată, deşi nu sunt în asentimentul unor cunoscuţi, singura mea legătură cu tata este că eu aprind o ţigară, una îi pun lui în pământ, şi arde... şi a mea, şi a lui.... de le ia naiba de dor....
Pentru astea nu e nevoie de pază.
Restul.... e pământ şi oase, nu?
PS Am tot crezut că doar ţiganii fură florile lăsând mormântul dezgolit de familie... No way Jose... fură oricine, inclusiv femei cu pretenţii şi năframă pe cap... mi-ar fi o ruşine groaznică, dar trăim vremuri interesante, aşa că... cine e mai Sus, să rezolve.... totuşi, să ştii de ani de zile că mergi să onorezi memoria tatălui şi să ai doar spaimă în suflet că nimic din ce faci nu va rezista nici măcar o noapte, e îngrozitor..... am ajuns să ne consolăm, cum e fericită Biserica, de altfel, cam aşa: noi ne-am făcut datoria, Dumnezeu să ierte şi să odihnească în pace. Fain, nu? 
PS 1 Iubesc Transilvania, dar kkt-urile astea nu făceau parte din ea. Unde eşti fata mea?

Wednesday, October 23, 2013

Inger?
De vreo cateva seri mi-e greu sa ma inteleg cu peisajul obisnuit de seara, pe care il vad de vreo 20 de ani din pat, pe geam. Adica, programul avioanelor, stelele...... care, cum, depinde de anotimp, luna nebuna cand iese la iveala, plina sau noua .....
Pentru ca ....
A aparut o noua steluta. E foarte aproape, ma rog, pastrand proportiile :)
Nu stiu ce sa cred despre asta, nu ma pricep deloc, desi sunt fascinata de ce e acolo.
Dar.....
Ma intreb si eu ca omul....

Daca 20 de ani vezi acelasi peisaj pe geam seara, cu luna, stele etc si dintr-o data apare o noua "vedeta", adica steluta asta fascinanta, ce pot intelege, crede?
Ma uit la TV, ca in fiecare seara, iar ea, acolo, parca e mai stralucitoare decat lumina din casa.
Sta ce sta, apare dupa ora 23.00, Pamantul se invarte, cam o ora e in vizorul meu, dar e incredibil de aproape si de stralucitoare. Nu e Venus, fireste, nici nu ar avea cum.
Dar, normal, nu are ce sa caute acolo, asa... brusc si dintr-o data....
A venit ea, acum. De vreo 4-5 seri.
Nu stiu ce sa fac cu ea, am impresia ca e doar pentru mine, o prostie, desigur.
Dar imi place. Ma gandesc ca e ingerul meu. Sau al altora, care au vazut-o.
Nu ii pun nume. Sunt curioasa cat rezista sa se arate in lumea noastra de nebuni.

Thursday, August 15, 2013

cu ana si maria e mult de pove
bunicile, indiferent cum se numesc, sunt Maria; la fel cum orice mama este Ana, mama Mariei
e atat de simplu
mamele nasc copii, bunicile ii cresc, ca pe aluat, si ii aseaza cu nuca, mac, stafide, cacao, bunatati si kestii in viata
nu stiu de ce bunicile se numesc maria si mamele ana
cine poate sti?
aveti vreo dovada?
bunica mea maria e pe un nor, iar mama mea ana se face ca testeaza un nor
e ziua lui buni, inca
draga mea iasomie, suflet dus, ma gandesc la tine, nu lua in seama facebook, tu esti pe norul tau si stiu ca vei avea grija de cealalta iasomie din viata mea; dimineata

Saturday, June 22, 2013

Apa de ploaie

Iubirea nu e ceva hazliu si nici disparut din lumea asta. E acolo, unde e locul ei, in stomac cu fluturi, dupa ani de zile, dar si in picioarele goale dintr-o balta.
Mi-a venit sa scriu, pentru ca m-am dus la geamul larg deschis pe toata durata unei ploi faine de vara, si pe jos era o balta. Apa calda, faina, picioare scufundate in apa dumnezeiasca, venita de sus, in casa mea.
Asta n-o poti cere, ca nu merge cu "garcon, ada o bere". Apa e acolo inca, nici n-o s-o sterg, e faina, e de sus, e calda, buna si moale. E apa cu care ma spala buni pe cap, dupa ce punea musetel in ea.
Revenind...
Merge jazz-ul si gandul nu zboara decat la iubire. Mi-e plin sufletul in seara asta de iubire. E mare lucru, nu primim asta prea des. Unii avem parte, altii rar, altii deloc.
M-am tot intrebat de-a lungul vremii kestii despre cuvantul asta, iubire. Adica, e la fel sa iubesti un om, un caine, un zambet, o floare, un nor, un apus, o inmormantare demna, o rama necalcata de nimeni dupa ploaie? Iubim idei, iubim oameni, iubim animale, iubim mirosuri, iubim amintiri, iubim ganduri, iubim felul in care ne-am vindecat de rau? Adica, fiecare are o iubire intr-un fel sau iubirea e un sentiment unic, acela pe care, sper, ca l-am cunoscut cu totii? Cel care ne umple sufletul si da pe afara ca laptele din oala?
Cum e?
Mie mi se umple sufletul si cand vad oamenii pe care ii iubesc, dar si cand vad cockerul invartindu-se ca titirezul de bucurie ca am ajuns la el. Si cand vad prima cicibota prin martie, si cand norii vin sau pleaca, fix cum vreau eu. Iubesc si cicibota aia, si norii, la fel. In suflet, e plin, full. Sentimentul e complet. Ceva gen fluturi la prima indragostire. Gaini pe piele.
Iubirea mi se pare statornica. Nu zburand, plecand, venind, facand ce vrea ea. Chiar cred ca orice ne provoaca emotii si gaini, tot timpul, se poate numi iubire, desi e mult de povestit pe tema asta.
E foarte posibil sa fiu complet pe aratura, daca am simtit ca iubesc momentul in care am stat cu talpile in apa de ploaie din casa, de sub geam, pe gresie. Era calda si faina si cadou. Asta am simtit, si gata. Am iubit secunda aia, cu gainile adiacente.
S-ar putea sa stiu ce inseamna iubirea, dar orice cred eu ca inseamna, la mine dureaza. C-or fi ramele deshidratate de pe strazi, cockerul, oamenii, soarele, caii (foarte importanti, si daca primesc o copita, pe ei ii iubesc la infinit), umbrele uneori, aerul dupa ploaie, revenirile, lacrimile, ca si ele trebuie iubite, puii de leu, tigru sau ghepard, felul in care graul se leagana, freziile, privirile, vantul, copacii solitari si curajosi, ratustele..... chiar si iubirea dupa iertare are rostul ei.
Zic si eu, ca omul plin de iubire. Or, oamenii cand sunt asa, pot spune orice, sunt iertati:)

Tuesday, June 18, 2013

Pescari odihnindu-se

un pic de poveste, nu banc, desi asa pare:)

un occidental pus pe afaceri ajunge in vacanta pe o insula idilica; abia era un pic de electricitate, un hotel acolo, rupt de lume, asta si-a dorit, asta a gasit; dupa vreo 3 zile, omul nostru de afaceri s-a plictisit de soare, plaja, liniste, fara net, fara TV, fara bursa, de acelasi pescar, pe care il vedea revenind la 6 dimineata de pe Ocean, prajea un peste, se odihnea sub un palmier si admira valurile, natura, iar seara se culca linistit; se duce la el intr-o zi, trecem peste amanunte cu comunicarea si traduceri etc:
- am venit sa iti propun un plan de afaceri, pentru ca am vazut ca zilnic mergi la pescuit, vii cu 1-2 pesti, mananci si te pui la umbra; de ce nu pescuiesti mai multi pesti?
- de ce?, intreaba pescarul
- cum de ce? pai, pescuiesti mai mult, iei pestele, il vinzi la cherhana, incet-incet faci bani mai multi, iti faci o casa mai buna, gasesti o femeie mai frumoasa, faci bani
- de ce?, intreaba iar pescarul
- cum de ce? pai, iti mai cumperi o barca, doua sau trei, faci o flota, toate pescuiesc pentru tine, vei fi cel mai bun de pe insula asta, vei face o gramada de bani, toti vor munci pentru tine si nu va mai trebui sa faci nimic toata viata
- si acum ti se pare ca fac altceva decat nimic?

Wednesday, June 12, 2013

Icar. Ratat. Salvat

Am crescut la bunici, la Lechinta, in Bistrita, cu livezi incredibile, ca de vin nu mai are rost sa vorbesc. Prima data cand m-am cherchelit a fost pe la vreo 5 ani, dupa ce la un Craciun au plecat verisorii cu gasca lor, primiti in casa dinainte. A ramas vin in pahare si cu verisorul Adi, mai mic cu un an, am considerat necesar sa le golim. Buni, draga de ea, nu ne mai putea culca dupa, ne urcam pe "paretare". Ne-a dat vreo doua, ceea ce in prezent ar fi un mare abuz asupra copiilor:), dar ne-a invins pana la urma. Ne-am culcat cumva. Habar n-am daca am fost mahmuri sau nu a doua zi.
Totusi.... povestea este alta
Am citit azi o stire la noi, la MEDIAFAX, cu o fetita de 10 ani, din Mioveni, care a cazut de la etajul doi, pentru ca a vrut sa zboare.
Asta m-a facut sa-mi amintesc ceva. Dincolo de primul cherchelit la 4-5 ani. Aia e de necontrolat. N-ai ce face cu copiii.
Dar....

Am venit in celebra metropola Cluj. Acasa, cum ar veni. Stateam in bloc cu zece etaje, la etajul 9. Cel putin 3 luni de zile, dupa ce am venit acasa, in vara dinaintea inceperii scolii (la Generala 6, sub padure, la 6 ani, nu ca acum), m-am gandit la zbor. De la etajul 9. De cand am reajuns in Cluj nu ma puteam gandi la altceva decat la zbor, la cum intr-o zi o sa ma arunc de pe balcon si o sa plutesc.
Eram convinsa ca daca-mi dau drumul zbor. Fireste ca nu aveam aripi, desi avem cu totii, intr-un fel sau altul. Dar, nici nu ma gandeam la asta.
Vreo 3 luni am stat pe ganduri. Pentru ca planul meu de zbor era cu totul altul, nu se lega de brate intinse ca la un zmeu de hartie sau de mine aruncandu-ma singura de la etajul 9, nici vorba. Adica, era cam asa: mama avea o oala mare, de vreo 30 de litri, in care facea zacusa, bulion, gemuri adevarate. Aia era aparatul meu de zbor. Trei luni am stat si am calculat tot, am facut probe: incapeam in ea, era bine, desi eram ghemuita. Dar... aveam doua mari probleme: cine pune capacul peste mine, ca musai trebuia sa fie cu capac, navele nu zboara deschise, si.... cine lanseaza oala.
Acestea au fost singurele doua motive, minore sau nu, pentru care eu, la 6 ani, nu mi-am dat drumul de la etajul 9. Am tot analizat povestea cu ma pun in oala pe buza balconului si imi dau drumul, eram convinsa ca zbor, nu ca ma prabusesc, doar ca nu mi-a placut ca n-as fi avut capac. Or asta, era capital in planul de zbor.
Desigur, la acea vreme nu puteam deveni o stire, ca acum. Dar, capacul ala, inexistent, m-a tinut in viata cum ar veni.
Era etajul 9. Poate merita incercat, cine stie?:) Daca iesea?
Ma gandesc la fetita asta cu fracturi, din Mioveni, care a incercat sa zboare de la etajul 2.
Nu poti lua copiilor ideea de zbor. Probabil, doar ei o mai au. Noua, astia maturi, destepti, scoliti, satui, fara aripi, ne e cam frica sa ne mai gandim la o oala fara capac.

PS Oala de la 6 ani era visinie, avea torti mari, alba pe dinauntru, ca zapada, m-a speriat albul ala, cumva, daca n-am gasit capac. Sooooo, un capac poate salva viata unui copil, nu?:) Mama nu stie povestea asta, nici nu ar crede prostii din astea... cum adica?
sursa foto: www.rebellesociety.com

Monday, May 27, 2013

Fericirea se imparte cu ingerii. Desi, ei stiu deja

Vreme de turnat plumb in nori, ca sa-i facem si mai grei si sa-i aducem printre noi, pe pamant. Sa plece de deasupra, cu culoarea lor datatoare de ganduri grele.
Frig si 10 grade in termometrele lui Celsius. Asteptari... sperante... emotii.... calm. Pana la urma, chiar cred in asta, ce trebuie sa se intample, se intampla intotdeauna. Bine sau nu, asta e!
Te trezesti ca iese soarele seara, pe frig, pe ploaie. Ce faci cu el? Stii bine ca a iesit doar pentru tine. Adica, l-ai cerut. A venit. Te uiti, nu e orbitor, e doar o sfera arzanda, aproape, portocalie spre rosu cald, moale si datatoare de viata.
Vine un fel de fericire, pe care parca ai mai cunoscut-o candva, te copleseste. Aduce liniste, iar ea e mai pretioasa ca orice. E raspunsul la rugaciuni.

Iar pacea aceea nu ti-o poate lua nimeni. In jur, ingerii tai asteapta sa le povestesti. O faci, pentru ca e atat de simplu: fericirea se imparte cu ingerii, dar ei stiu deja. Doar ca asteapta bucuria povestii tale. Bucuria bucuriei tale.
Am primit odata, de ziua mea de nastere, un gand frumos, cam asa: te saruta ingerii zilei tale. Nu ma gandisem niciodata la povestea asta cu noi avand fiecare un inger. Chiar avem. Si al nostru, si inca o trupa intreaga de frumuseti inaripate deasupra si in sufletul nostru. Cu care impartasim, nu? E fain si bun!

Saturday, May 18, 2013

Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crepe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.
W. H. Auden

Thursday, May 02, 2013

Despre Triferment

Sarbatorile de Pasti, nu Paste, nu sunt de bucurie. Nici de iesit la gratare si de imbatat pana nu mai stim de noi. Ca a dat Guvernul liber nenumarat, e cu totul altceva. Ca in Sud se merge pe Valea Prahovei si prin munti si prin alte doline, iar e cu totul altceva. La fel cum e totul altceva ca in Transilvania oamenii mai au curaj sa mearga la biserica. Si sa tina post ca la carte. Nu sunt eu aia care am respectat Cartea, dar stiu ca asa e prin zona asta.
Pastile nu sunt nici pentru marit vanzarile la Triferment si altele de genul. Si nici pentru fanfaronada cu donatii si vizite la case de copii sau aziluri de batrani. Daca se fac, foarte bine, necajitii merita o sansa, macar de Pasti. Preferabil e sa fim milostivi tot anul. Nu intru in amanunte cu politicieni si restul, chiar nu are rost. Ar fi blasfemie. La fel cum, oarecum, am vopsit ouale astazi, si nu m-am indurat sa arunc vopseaua dupa. Rosie. Am mers la o vecina cu ea, facea cozonaci. Nu avea inca vopsea de oua. Nu insemna ca o jignesc, doar s-a bucurat ca i-am adus-o si am baut un pahar de tuica, printre cozonaci si vopsit de oua. Nu e normal, e Joia Mare. Am si spalat haine, clar am calcat pe toate becurile. Nu se spala haine in Joia Mare. Am uitat.

Dar, ce nu uit, este cam asa: Pastile sunt pentru primeneala, linistire de suflete suferinde, pentru renastere, in ton cu natura, pentru priviri limpezi, pentru cruce facuta cu mana dreapta pe suflet, pentru lasat deoparte orice, pentru curatenie in casa si in familie, pentru oameni iertati.
Pastile nu sunt motiv de impacare mincinoasa. Daca nu putem ierta, mai bine nu ne ne intalnim. Nici noi cu noi, nici noi cu altii.
Pastile nu sunt motiv sa radem ca au fost eliminate Barca si Real Madrid si nici sa ne contram pe facebook si pe twitter si prin alte locuri virtuale, care nu inseamna niciodata fata in fata. Si nu inseamna nici sa ne prefacem ca biserica, dintr-o data, este detinatoarea adevarului. Este, oarecum, doar purtatoarea acestei idei, nedovedita de nimeni. Dar, daca chiar credem, si nu intru in amanunte, haideti sa renuntam la "must".
Sa ne cautam sau regasi sufletul, sa nu ne temem sa ne privim si sa nu plecam ochii.
A inflorit liliacul in 3 zile. Daca minunea asta s-a putut petrece dupa 8 luni de iarna, cumva e posibil orice. Chiar si sa ne facem o cruce cand prajim mici de Pasti. Sau sa iertam. Sau sa iubim. Sau sa recunoastem ca am gresit. Sau sa meditam la toata povestea asta ireala cu un om ajunge pe o cruce pentru noi, cei de dupa. O fi, n-o fi? Ne vom intreba pana la capat, cu o zi inainte de a muri.
Sa revenim: fanfaroni? Desi suntem in fiecare secunda. Fanfaroni? Pe pariu?
foto: www.expo-advertising.com

Wednesday, April 17, 2013

Pe la ora 18.00

Nu stiu care si cum o fi cu marea eliberare, cea care aduce tihna jinduita zi de zi. Stiu insa ca sunt momente foarte putine si mult prea scurte de oprire a timpului, ca scufundarea intr-o raza de soare sau intr-un zambet sau intr-o furtuna. Capitulare.
Momentul in care nu mai conteaza nimic si nici nu mai stii cine esti. Momentul in care se aude o piesa indepartata ca o parere, simti ca te scufunzi in tine, ochii sa maresc, pulsul nu mai exista, zbori cumva, fara aripi, peste toate. Iti pierzi simturile, incremenesti ca intr-o alta dimensiune si ti-e si frica ce ai putea afla, daca ar dura mai mult. Niciodata nu dureaza indeajuns pentru a avea acces mai departe.
Raman la poarta necunoasterii, a lumii obsesive de dincolo, din liniste. Nu, nu ma refer la viata de apoi. Dar am tot trait momente si experiente de cateva secunde, care ma fac sa fiu al naibii de curioasa de cealalta dimensiune. Ca exista sau nu, habar n-am. Imi place sa cred ca da. Chiar visez la asta. M-am saturat de dimensiunea asta a noastra cu stanga-dreapta, sus-jos, inainta-inapoi, plus timp.
Vreau necunoscut, provocare, lumina, bun, liniste si pace. Simt ca se umple incet depozitul de mai mult rau decat mai mult bun prin dimensiunea asta. Nu ne mai agatam de nimic, pentru ca nu mai avem de ce, desi cautam cu disperare. Catre ce ne indreptam? Ajunge doar sa ne nastem, sa traim si sa murim? Asta e tot? Nu traiesc ca sa exist, ci traiesc ca sa traiesc. Mai e valabil? 

Thursday, March 21, 2013

Mda, ma risc, asta e
Astazi, despre relatiile cu ungurii, astia huliti ca tot vor sa fure Ardealul.
Am prieteni unguri de cand ma stiu. Singura data cand am avut de impartit ceva cu ei a fost la un bar din Cluj, cu un grup in care "vedetele" erau doi baieti din Budapesta. Care se imbataseara si li s-a parut misto sa provoace, sa faca scandal, sa ne spuna noua, de la masa de alaturi (plina de gagici, de altfel) ca suntem niste tarani, noi toti, astia, ungurii din Transilvania, care vrem ceva de la Budapesta. Pana la urma, ne-am distrat in draci, ca ungurii ceilalti de la masa, erau de-ai nostri, de-astia de gasca, oameni de cursa lunga. Ca orice roman. Si, au abandonat ungurii din Budapesta, preferand distractia cu romancele, dans, beri, limbaj universal. Bun, sa stim de unde plecam.
Eu gandesc mai european asa, de cand ma stiu. Nu subscriu la violenta, nici macar in discurs, furturi de Ardeal, iredentism, nazism, anti-semitism, rasism etc. Deloc, niciodata. Pe oricine in cercul de cunostinte am detectat cu astfel de inclinatii, nici macar nu am anuntat. M-am retras. Am abdicat complet de la o eventuala prietenie.
Totusi, cred ca nu toata Romania poate intelege ce inseamna relatiile cu ungurii, cum au destui pretentia, mai ales la TV. Desi, multi spun ca au apropiati unguri. Transilvania inseamna altceva, cumva. Si istoric, nu vreau sa intru in episoade dureroase gen Ip si Treznea sau altele, nu e cazul si timpul a trecut. Nu trebuie uitat, dar poate nici cioplita o filozofie pe viata din asta si transformat intr-un pogrom peste generatii. La fel cum si romanii au niste tare, pe care le duc de multa vreme, recunoscute sau nu. Purtati de stapaniri sau nu, in alte vremuri. In prezent, relatiile sunt altfel, si cultural, si uman, si de intelegere in primul rand.
Pe scurt, cum ar veni: daca Ioska e vecinul meu, cu care bem tuica si mancam slanina cand nu mai avem bani, inainte de salariu, Ioska e tot ala si cand e circ la TV si se cer regionalizari in nume etnic sau se ard drapele. Eu, la fel. Nu-i place, nici mie. Zice: hai sa mai bem un pahar, mai mancam o slana s-om vedea, mama ei de viata. Ioska si cu mine suntem tot vecinii aia. Ducem aceeasi viata, buna sau rea, cum o fi, indiferent ce se intampla la TV. Sau in Harghita, Covasna, Bucuresti, Iasi sau Budapesta. Asta, n-o poate lua nimeni ungurului care traieste in Transilvania sau romanului, care decide sa fie prieten cu un ungur, pentru ca intai e om. Nu intai e ungur.
Tot felul de "emberi" am in viata. Nu am intalnit unul, un ungur macar, cu care sa nu ma inteleg. Ba, am avut si un iubit adevarat. Alta poveste. Stiu eu si el de ce. De la fotografii din job, si pana la simpli prieteni, nu mai vorbesc de cei cu care comentam cu amar tot ce se intampla si cu bun-simt si realitate, absolut tot felul de unguri sunt in viata mea.
Sunt la fel de prieteni cu mine ca orice roman, nu ma intereseaza ca sunt get-beget sau doar un parinte e ungur sau doar simpatizanti etc.
Nu-mi place, totusi, felul in care politicienii au "grija" sa submineze niste adevaruri fundamentale in relatiile dintre oameni. Nu dintre romani si unguri. Dintre oameni. Nu contest absolut deloc derapajele, exista uscaturi in fiecare padure. Romaneasca sau ungureasca. Uscaturi indreptatite sau nu. Dar, cred in continuare, ca intai suntem oameni.
Am un prieten ungur, si veterinar, si fotograf, si implicat in sport de numa', cu care vorbim toata ziua-buna ziua despre tot ce se intammpla. Si in Ungaria. Si care e revoltat, la fel ca mine, de halul in care a ajuns presa, de felul in care se manipuleaza informatiile, de nesimtire, de greutatile din viata. De tot sau toate. La fel ca mine. E ungur. Eu sunt romanca. Are respect, eu am. Asa o fi trebuind sa fie intre oameni, unguri sau romani, ma gandesc.
Nu stiu de ce am dat exemplul asta, poate pentru ca mai am si destule cunostinte "romanesti get-beget", care nu prea stiu cum e cu respectul. Care urla, suna la orice ora, au pretentii, ma agaseaza, imi dau lectii..... Poate si de-asta.
Pot sa spun cu mana pe inima ca, din cati unguri cunosc, absolut niciunul nu "mi-a dat lectii", cum ar veni. Ce or fi avand ei in cap, nu stiu, dar cu mine au fost totdeauna adevarati. Ca oameni, fireste.
Nu mai zic ce petreceri, mancaruri faine, confidente din viata normala, nu iredentista, am impartit impreuna.
De-aia astazi, cand am vazut ca s-a umplut lumea virtuala de texte pro sau contra fetei asteia de la Covasna, pre numele ei Sabina, am simtit sa scriu textul asta. Draga Sabina, fata de clasa a IX-a, romanca, amenintata pe facebook pt ca a purtat o bentita tricolora in 15 martie, de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, am o singura intrebare: ai purtat acea bentita si in 14 martie sau 12 noiembrie anul trecut sau o vei purta si in iunie?
Cred ca nu trebuie sa ne masuram patriotismul si apartenenta prin gesturi extreme. Cred ca fiecare are dreptul sa serbeze ce doreste ca minoritate sau majoritate, pastrand proportiile si respectand legea.
De St. Patrick nu m-as duce sa flutur steagul Marii Britanii, poate e aiurea comparatia. Dar, trebuie sa invatam respectul, sa convietuim cu adevarat cu minoritatile. Aici, iar e o discutie intreaga, ca tiganii sau mai numerosi ca ungurii. Dar, mesajul acestui text nu atinge asta. E absolut cu totul alta discutie, mult mai grea, in opinia mea umila.
Intr-un fel de concluzie ardeleneasca: impreuna traim, impreuna murim! Cum ar zice Ioska.
Haideti sa mai terminam cu prostiile politice si sa ne vedem de viata, ca e prea grea. Si pentru romani, si pentru unguri. Cel putin in Transilvania, asa e! Si o recunosc toti, astia oamenii de rand.

PS Multe exemple mai pot da cu ungurii. Si mai multe cu romanii. Dar, pe-aici prin Transilvania, traim impreuna. Fix impreuna. E singurul lucru important. Scuzati-ma daca am fost prea pacifista.

Thursday, March 14, 2013

Nu te pui cu barbatii care plang si joaca prinsea
M-am tot gandit la povestea asta cu barbatii, cine sunt ei, ce cauta pe lumea asta, cum cauta, ce vor, cum nu gasesc, cum nu recunosc ce ar vrea sa gaseasca, desi e la indemana. Dar, cuvintele strica tot uneori in viata.
Tot felul de barbati pe lumea asta, care.... inainte de orice sunt oameni, ca si femeile. Dupa aia ne randuim in "sexe", cum ar veni, desi e o intreaga filozofie aici. Dar....
Ce te faci cu barbatul care:
- te iubeste neconditionat
- te cearta, dar dand o lectie de viata, nu rau
- te panseaza la genunchi atunci cand te lovesti
- te cearta iar
- te controleaza, inclusiv cand dormi cu verisorul tau in pat, pt ca nu era mai mult spatiu in casa
- iti pregateste micul dejun, pranzul si cina
- iti spala hainele, stie ca fumezi, tace si iti spune doar ca nu e bine ce faci, dupa vreo 5 ani
- isi pierde increderea in tine o singura data in viata si apoi regreta de 1000 de ori
- se joaca matza cu tine prin casa, ascunsea, orice
- iti raceste cacaua cu lapte special, punand dopul de la chiuveta si cana in apa rece, iar apoi mai si sufla in ea
- iti unge feliile de paine cu unt in muuuuuulte feluri, pana esti multumita
- face absolut cea mai buna musaca din lume
- face absolut cel mai bun piure de cartofi din tot Universul, iar absolut toti barbatii din vecini il invidiaza
- face tuica de portocale in beci, desi de la coji e amara, dar se imprieteneste astfel cu toti "masculinii" apropiati tie, ca sa stie ce au in cap
- nu face scandal cand esti ceruta in casatorie la 16 ani, doar il conduce pana acasa pe pretendent, ca sa fie sigur ca nu se intoarce
- se imprumuta de peste tot ca sa iti ofere luna de pe cer
- iti saruta lacrimile foarte rare, de fiecare data
- te intelege, te cauta si nu vrea nimic de la tine
- iti bate toate cuiele care trebuie in casa
- dai jos vopseaua in ulei cu el si pui faianta, el se loveste mai tare, dar nu zice nimic, e doar pentru tine
- nu vrea nimic, niciodata
- iti spune sa ai grija, ca lumea e rea si o fata nu spune niciodata: "fa-mi un hatar"
- o rasfata pana la Dumnezeu si inapoi pe fetita din vietile noastre, dar stie cum sa te faca sa fii tot pe primul loc
- iubeste tigara fara filtru, nu-i plac puloverele, dar daca tu vrei altceva, e de acord
- face orice, pentru oricine, neconditionat, oricand
- nu concepe sa nu fie familia la masa duminica la pranz, sau de Pasti, sau de Craciun, sau de 1 ianuarie, sau de cate ori trebuie, ca iubirea asa merge, impreuna
- este iubit de toti vecinii si de toate rudele
- este omul care ii lasa pe toti sa isi spuna pasurile, supararile, sa se certe, sa urle, timp in care fumeaza tigara fara filtru cu sipca
- canta afon, dar cu totul sufletul
- stie sa puna varza la murat si alte asemenea
- stie sa schimbe scutece si o face
- ia apararea soacrei si o iubeste pe bune, pentru ca nu stie altfel
- iti spune povesti inventate cu brontozaurul in piata tot timpul
- nu te obliga sa mananci ce nu-ti place, mai ales miel, pentru ca stie el de ce
- iubeste
- nu merge prea mult la biserica, dar este mai bisericos decat multi altii
- pleci la chef, ai si tu voie cu greu, dar la 5 dimineata vii spre casa, te asteapta in geam, fumand; nu te cearta, e bucuros ca ai venit
- vrea doar sa fii fericita, iti ofera asta, nu stii; afli mai tarziu.
Prea tarziu.
Dar, ultima data, inainte de toate, fumezi un carpati fara cu barbatul asta, bei o tuica si gata. Fix asa se termina singura iubire imposibil de contestat a unei femei.
La Multi Ani tati. Stiu ca esti pe un nor, cu buni si cu Tomi cockerul. Si... atat.

Tuesday, March 05, 2013

Presa din Cluj trece prin momente foarte grele. Si de ideologie, si de performanta, si de investitii. Poate din toata Romania, nu comentez, nu e treaba mea, nu sunt CTP. Dincolo de asta, colegi ai nostri isi pierd joburile in fiecare zi, unii dupa o cariera lunga deja, altii mai la inceput, altii abia ucenici. Unii fara a merita sa fi fost macar acolo, dar nu despre asta e vorba acum. Nu e de deloc motiv de bucurie cand ziaristii patesc asa ceva. N-as scrie normal despre asta, mi-as vedea de treaba, nu e deloc usor sa treci experienta asta. Am citit astazi tot felul de pareri in privinta unor colegi, care isi pierd joburile in aceste zile. Nu imi dau nici acum cu parerea, fix despre ei. Dar, nu ma pot opri sa nu-mi amintesc de ceva petrecut acum 10 ani, cand aveam un cu totul alt sef mare decat acum. Un fost mare sef, care astazi scria cu patos despre problemele din presa clujeana. Il respect si in 2013, e imposibil sa nu fac asta, valoarea la scris nu ti-o ia nimeni, n-a clipit cand am fost sindicalista si am intrebat: ce facem cu banii de pensii, CAS etc? Raspunsul a fost: nu te gandi asa departe, nu iesi la pensie din presa. Si, banii de pensie n-au mai venit niciodata. Insa eu, mi-am pierdut jobul dupa un an, asta e. Cand infrunti valorile, asa patesti, in fine. Sau sa gresesti scriind sporturi, nu fotbal, doar stim cu totii ca fotbalul vinde, nu?
A trecut timpul, nu stiu cum, cred ca e posibil sa ies din presa la pensie, cum e posibil sa nu mai am maine job, astea-s vremurile. Dar, pasiunea inca exista, am luat-o de la zero, MFX m-a primit cu bratele deschise si inca are rabdare cu mine, iar pentru asta nu pot fi decat recunoscatoare. Ne-am intalnit sacul cu peticul, cum ar veni:) Dincolo de asta insa, vreau sa spun asa, dragi prieteni din presa sau colegi: nu va bucurati cand ziaristii isi pierd joburile. De obicei, in vremurile confuze ca astea, cand nu se stie cum si de unde vin banii totdeauna, si le pierd ori cei platiti prea mult ori cei foarte buni. Mda, si non-valorile, dar cine poate judeca asta? Nu e nimic de bucurat in concedirea ziaristilor, oricate orgolii ar fi la mijloc, iar Clujul e mai mult decat "special" la acest capitol. Sa-ti pierzi painea de zi cu zi nu e o bucurie. Iar cine si-a facut meseria cu adevarat, stie ca nu spun povesti. Mai ganditi-va, toti cei care jubilati! Ajunge ca meseria asta a ajuns de rasul prietenelor curcilor, nu mai trebuie sa ne si bucuram prosteste ca a fost dat afara X sau Y sau trustul nu stiu cui e pe butuci. Un trust nu se face doar cu bani, ci mai ales cu ziaristi. Iar cand acestia pica, pica totul in jur, o lume! Imi pare rau pentru orice coleg care isi pierde jobul, inca mai cred (in prostia mea) ca meseria asta e sfanta si a spune adevarul e singurul lucru pe lumea asta care conteaza. Fireste, in Romania e o mare greseala si pentru asta platesc in fiecare zi. Totusi, nu-mi schimb parerea.

Sunday, March 03, 2013

Decat adevar pe bani, mai bine mincinoasa

Orice as vrea sa nu scriu acum, scriu. Scriu, pentru ca nu vreau, pentru ca tot ce credeam ca inseamna adevar, nu e, cum om fi aflat cu totii, nu?. Pentru ca toti oamenii cu care credeam ca pot vorbi despre adevar, da... adevarul ala nedetinut de nimeni... s-ar putea sa nu mai fie. Or fi, dar au adevarul lor.
Adevarul unora, nu e adevarul altora. A devenit o marfa de tranzactie pe bani putini si urati. Doare mai mult ca oricand, pentru ca toti clameaza adevarul si toti nu dau doi bani pe el. Pentru ca adevarul ala, pe care il stim cu totii in vintre si in oglinda, e tarat pe sub toate presurile de la usa, pe care oricum ne stergem picioarele de noroi, stiind sau nu, ca sub ele e adevarul. Mda, nici in oglinda nu se mai uita oamenii, e greu de dus ce se vede acolo.
Deranjeaza mai mult ca oricand sa spui adevarul, sa arati cu degetul, sa dezgropi, sa "depictezi" idoli, sa dezgolesti lideri construiti din chibrituri. Cine face asta, mare tampit! Maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaare de tot
Ce mai ramane? Cutia de chibrituri, un pic de scotch, niste lipici, multe minciuni, tradari, priviri limpezi in jos, tulburi cand se uita la tine, buze frematate a minciuna, un pic de gunoi. Nu mult, fix cat sa iti dai seama ca fix aia care se tin sus de tot sunt fix posibil mirositori a plata, a bani soiosi luati, nu dati. Aia care ii dau n-au nicio treaba cu adevarul. Ii dau si gata, altfel nu i-ar da.
Te intrebi ca tampitul: ce caut eu in viata mea, vorba cantecului? Nu mai e asa:)))))))))))))))) Deloc. Noua intrebare este: ce cauta viata in mine? Cand nu mai poti spune adevarul si toti cei din jur fac pact, pentru a-si apara mocirla, visurile dezmatate de putere, puterea aia mincinoasa, pentru a se lauda intre ei in fiecare zi, ca si cum nimic nu e mai presus, cand mint cu seninatatea politicianului, ce mai ramane?
Adevarul a ajuns ca soldatul din primul razboi mondial. Ba parasit de camarazi, ba oblojit cu ramuri de copac, ba operat in absenta antibioticelor, ba omorat simplu, de o schija. Direct in cap. Mai e si varianta adevarului omorat in al doilea razboi mondial sau a adevarului din vremea lui Stalin sau a adevarului ciuntit in numele libertatii, made in USA. Mai sunt multe alte variante, de la evrei la mayasi.
Cea mai sinistra mi se pare asta: sa lupti pentru adevar, ca sa minti in numele lui. Platit. Hai s-o mai dam naibii de filozofie, dar s-o aparam, nu? Ea ne scoate din toate, cand dam lectii, desi nu am trait nimic cu adevarat! Teoria salveaza Romania! Vivat!

Monday, February 25, 2013

Primul martisor

In perioada asta alegem babele, asa era pe vremuri. Eu aleg ziua de 7 martie. Om vedea.
In fine, nu asta e cel mai important.
Azi am primit primul martisor. De la Daniel. Un baiat dragut, care m-a asteptat in usa dansand, imbracat haios, zambitor, deschis, m-a imbratisat, ne-am pupat frumos si ne-am bucurat. Pe mama lui am cunoscut-o vineri, pe el astazi. Chiar daca nu e perioada de martisoare, asa m-a asteptat. Mi-a oferit un martisor superb, din suflet, cu drag si greu de cuantificat gestul lui in cuvinte. Nici nu vreau, va ramane in suflet pentru mult timp.
Daniel este un baiat plin e o bucurie aparte, care sufera de sindromul Down. Nu e nicio parada in povestea asta, cei care ma cunosc stiu bine.
E doar o revolta a mea fata de felul in care intelegem sa ii primim in lumea noastra pe baietii ca Daniel sau noi sa intram in lumea lor. Fara parada, fara fatada, fara laude la sarbatori ca am facut si am dres si am dus si am fost crestini.
Daniel este primul baiat de cand ma stiu care mi-a oferit un martisor cu o bucurie nemaivazuta si pentru asta ii multumesc. Mamei lui la fel, nu doar ca m-a primit in casa, ci si in viata lor, iar Adrianei si Oanei, pentru ca exista in viata mea, si prin ele, am putut primi un martisor atat de special.
Sa nu confundam lucrurile: martisoarele sunt speciale din partea oricui ar veni. Doar ca nu prea mai are lumea timp si chef sa le ofere. Daniel mi-a reamintit astazi cat de frumos se poate comporta un baiat cu o fata.
PS Ne-am pupat si la final. A fost si mai fain:)
In fiecare an, de cand eram fetita, port unul si acelasi martisor: cosarul:)

Thursday, February 21, 2013

Degete. 5. Maximum 5?

N-am inteles niciodata foarte bine prietenia. Mai ales cea povestita.
Am crezut ca ajunge sa ai prieteni cat degete la o mana totdeauna, pentru ca teoria aia nu a inselat niciodata. Fireste ca nu e chiar asa. Prieteni sunt si cei cu care nu te vezi 100 de ani si le iei pe toate de unde au ramas. Tot fireste este ca, tot acei prieteni pleaca in ale lor, tu in ale tale, te vezi tot peste 100 de ani, dar daca ai trai zilnic impreuna, poate nu ar fi la fel. Nu se stie, n-am trait, nu pot demonstra. Asa ca, acei prieteni sunt la locul lor sfant.
Buuuuuun
Vin la rand cei care, teoretic, sunt prieteni (peste 5 degete), dar nu i-ai verificat niciodata daca ti-au adus sau nu algocalmin la 4 dimineata. Poate iti aduc, poate nu. Uneori, daca te gandesti cu adevarat, te si temi sa faci asta. Si pentru ca te temi, poate nici nu iese, dar si pentru ca ii ai pe cei maximum 5 pe care te bazezi.
Culmea e ca cei 5, degetele, nu au nevoie de verificari. Stii asta, nu trebuie sa suni sa testezi. Dar, si mai culmea, este ca celelalte degete, 5-10-15-200, fiecare cate mai are, peste cele 5 de baza, clameaza prietenia. Vorbesc despre asta. Sau, ma rog, unii dintre ei.
Ce poti face? Mai vin la rand si cei despre care astia 5-10-15-200 spun ca "vezi, lui X, Y, Z ii pasa, nu intelegi cati oameni sunt carora le pasa de tine".
Really?
Foarte putini prieteni am. FOARTE PUTINI. Urasc ideea de caps lock. Ii stiu eu bine si pe aia de la distanta, dar sunt la distanta, sa nu uitam. Mi-e dor de ei de ma ia naiba, dar nu sunt aici. Nu e vina lor si nici a mea. Asta e viata. Cei care sunt aici au vietile lor, dar aia cu algocalminul stiu sigur ca e valabila. Alea 5 degete, cum ar veni. Maxim.
Nu stiu ce intelege lumea astazi prin prietenie, habar n-am si nici nu ma intereseaza. Am apucat sa inteleg cumva, nu stiu cum, ca povestea asta cu prietenia e mai durabila decat orice in viata. Orgasm, sot, sotie, copii, viata, moarte, avere - egal zero in timp. IN TIMP.Ah, da. Trebuie traite toate, de la copii, cu bucuriile incredibile pe care le aduc, pana la toate grijile, nu doar bucuriile, pe care le aduce o astfel de experienta unica.
Toate au timpul lor si fiecare deget trebuie sa-si traiasca viata lui de deget. Asa am inteles eu pana acum, desi "degetele" din viata mea ma contrazic oarecum. Doar oarecum. Sunt exceptia de la regula. Foarte posibil sa fi inteles gresit. Nu va contrazic deloc. Doar ca depinde in ce faza a vietii suntem fiecare, ce primim de la Dumnezeu si cum stim sa intelegem liberul arbitru. Copiii sunt totul, dar nu tot pe lumea asta.
Traiti dragilor, daca aveti prieteni, bucurati-va de ei, oferiti-le ganduri bune. Faceti palma caus si nu-i mai lasati sa plece. Daca aveti norocul sa-i gasiti. Daca.
PS Rog entitatile care nu se apropie de notiunea de deget sa nu se creada mai mult decat atat. Sa nu mai pozeze in deget, cand nu au ajuns nici macar la stadiul de buric de deget (care e foarte important, de altfel, dar nu indeajuns, dupa cum stim cu totii).
sursa foto: foto: www.healthtap.com