un fel de mai bine cu bine:)

Putem comanda unde credem si vrem, cuiva, creierului, sefilor:), colegilor, familiei, unui caine, unei matze mai greu... ma rog, cine crede ca merge, sa incerce.
Dar, nu sufletului si nu intuitiei. Si nici prietenilor. Cu care, mai devreme sau mai tarziu, daca e ce trebuie la mijloc, se leaga "maioneza", cum nici cea din oua, mustar si lamaie nu ar indrazni vreodata sa viseze.
Cu ce am mers pe suflet anul asta a meritat complet. Cu ce am mers pe intuitie, iar a meritat, doar ca nu am ascultat-o de fiecare data si de absolut fiecare data cand nu am facut-o, m-am ars.
Asa ca.... desi e tentant sa scriu ceva mini-roman pe tema asta, as zice in final de 2013 ca sufletul si intuitia ne tin pe linia de plutire emotionala. Uitam uneori de ele, ne amintim doar cand ne costa, cand luam un par in dinti, cum ar veni. Cand fasiile sunt mai adanc taiate cu lama decat cu cutitul. Ca doar, stim cu totii, alea de lama dor mai tare.
Dincolo de asta, bucuriile din 2013 sunt revedincate tot pe partea de suflet, chiar daca aici intervine si rationalul. Si misticul. Si credinta. Si reusitele profesionale. Si un rasarit sau un caine sau un om. Sau o deasa trecere de cale ferata cu spaima ca vine trenul si ai reusit de fiecare data:)
Bucuriile sunt rare in ziua de azi, daca le socotesti pe tot anul si esti corect, poate ies la o mana. Cine e norocos trece si la cealalta. Acum, ca e stanga sau dreapta, depinde de fiecare, eu prefer varianta indienilor bastinasi exterminati in masa de prietenii de peste Ocean: pe stanga e inima si argintul.
Pun in balanta bucurii si tristeti, neimpliniri si sperante, pacate, suparari si pierderi, regasiri si suflete duse la cer, rugaciuni si ingenunchieri, multumuri si recunostinta. Cred ca ies pe plus in 2013, chiar daca greutatea unei omniprezente suferinte incearca sa-mi spuna altceva. Ma copleseste, ca si cum am fi obligati sa tinem minte doar durerea, insuccesul, o cearta, un cuvant greu, o cadere in genunchi, o renuntare.
Nu, nu suntem obligati de nimeni sa tinem minte asta in primul rand. E doar alegerea noastra.
Oricat de greu a fost 2013 pentru mine in acest moment aleg sa tin minte felul in care sufletul mi-e plin in aceasta secunda de bun si frumos. De recastigarea unor oameni, de emotia ca peste doua ore vine popa cu crucea, pe care nu am mai simtit-o de cand eram copil, de felul in care am atins varful muntelui, nu de cat de greu a fost pana acolo, de lamuririle cu raspunsuri pentru suflet din viata, de noii oameni din viata mea, de vechii buni si dragi oameni din viata mea, de felul in care nepotelul meu s-a intors sa mai imi dea cinci pupipi la lift, desi ne pupasem inca pe atata inainte, de bunatatea mamei, care ma scoate din minti de multe ori, de felul in care imi iubesc sora, acel fel unic, dar si de bunici, de tata, de cockerul actual si cel de pe un nor. De tot ce a fost putin in 2013, dar atat de intens, incat nu pot incheia altfel decat asa: cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele.
La Multi Ani copii frumosi.

de ziua mamei
In 1989, inainte sa inceapa miscarile din decembrie, eram acasa, in gasca, familie etc, pentru ca in 15 e ziua mamei. Musafiri, tot tacamul. La masa cu jilturi din sufragerie, cine era ca noi?
Era ceva zi de joi, cred. A sunat telefonul fix, fireste, tata s-a albit la fata, lucra la comandamentul armatei a IV-a, si a plecat in max 10 minute. Echipat de interventie, adica nu cu pantofii de duminica. Musafirii, ca musafirii. Mama a stiut ca e ceva, eu am amintirea aia, cu tata plecand si mama cam terminata.
Dupa ani de zile de maritat cu un om de armata, stia ca e "altceva".
Tokes, cred ca nici nu apucase sa-si termine bine discursurile din biserica.
Tata nu a mai venit acasa zile intregi, nici vorba.
Imi povestea saracul cu mult inainte sa se duca unde s-a dus, mult am vorbit pe tema asta, despre cum si cine a tras in cluj: adina, daca vreodata in Cluj, cei care au iesit de la comandament ar fi deschis focul in prima seara era prapad. Toti aveau cartus pe teava. Cine sa asculte din astea?
Nu-ti dadeai seama in primele doua zile de anvergura lucrurilor, pentru ca inca nu era 21 decembrie. Nu erau informatii.
In intervalul ala, apropos de cum erau armata atunci si informatiile, a venit mama intr-o seara de la serviciu. Usa neincuiata la apartament, noi locuind la etajul I. Era un film cu Chaplin. A intrat ca furtuna, s-au auzit geamuri sparte pe scara, au iesit vecinii, nebunie, toti credeau ca e legat de Revolutie. Inca erau zvonuri doar. Cand colo, erau doi betivi, care o urmarisera sa-i fure caciula de blana pe care o purta. Sigur ca mama l-a sunat pe tata, poate nu credeti ca in max 15 minute au venit nu stiu cati soldati in zona, care erau comasati spre padure, aproape de unde locuiam. Nu se stia in acele zile, orice agresiune era tratata ca atare. Si, repet, totul era inainte de iesitul in strada.
Eu, una, m-am socat atunci, de ce face spaima din om. I-a tras mama un pumn betivului aluia, ma rog, pe care l-au prins fortele de nu stiu care, ca nu erau infanteristi, fireste. Nu as fi crezut vreodata ca mama mea poate face asa ceva. Dar, o inteleg, urmarita 2-3 kilometri spre casa, de doi barbati, care au fugit dupa ea pana in casa, noroc ca era usa deschisa si ma uitam la un film cu Chaplin. In pijama am iesit afara, era decembrie. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost frig deloc, ce face adrenalina din om.
In fine, tata nu a venit acasa nici cu ocazia aia, nici mai tarziu. Abia in ianuarie. Mama ii ducea sufertas, atat avea voie, la poarta unitatii de langa teatrul national. si "schimburi".
Dar.....
Vreo doua zile mai tarziu, tot inainte sa inceapa nebunia majora si crimele din Cluj, ce credeti ca facea mama? Eroina.... sau inconstienta, desi tata ii tot spunea sa stea linistita, acasa.... ai cu cine?
Ducea carnatii la afumat in comuna Floresti. Da, asta celebra de acum, drept fiind cea mai mare din tara.
Si, mergand ea pe sensul spre Floresti, se mira cum vin tancurile cu gramada spre Cluj.
A fost primul an in care nu am mai avut carnati afumati, pentru ca i-a dat bunul Dumnezeu mintea sa se intoarca acasa, cu Dacia alba.
Abia intrasem in casa, a vrut sa ma inchida sa nu merg nicaieri, am mers. Pana s-a adunat gasca la complexul Minerva din Manastur a durat mult. Apoi, s-au adunat oamenii cu miile.
Incepuse ziua.
Incepuse totul.
Pentru mine ce a fost in 1989 si tot ce imi aimintesc de atunci se va lega intotdeauna de ziua mamei si de cum arata tata cand a iesit din casa, dupa ce a primit codul de alarma ALA.
Era 15 decembrie. O sa o intreb pe mama exact, dar nu asta e cel mai important.

As zice sa nu uitam sa ne cinstim mortii si idealurile de atunci, pentru ca ce am ajuns acum e foarte departe de libertatea la care speram cu totii. Cu Calin Nemes si Lucian Matis ne vedeam la Arizona inainte de ziua aia. Dar nu sunt ei singurii, doar cei mai cunoscuti.
Sa aprindem o lumanare, costa putin la magazin, poate mai mult la biserica, asa ne obliga cum, nu?
PS intr-o zi o sa public si ce am scris in zilele alea, inca nu sunt pregatita si nici romania; acum se rade de patriotism ca si cum ar fi orice tampenie
PS1 si, da, colac peste pupaza, peste nici doi ani m-am angajat fix in unitatea militara din care au facut parte cadrele incriminate ulterior pentru genocid
viata nu e prea simpla, nu?
foto: razvan rotta, via ziaristionline.ro;
calin nemes e cu spatele, dar nu e singurul pe care il cunosc din poza asta trist de celebra

Cu umbre prin par, pe obrazul ei.....

Cand simti ca vrei mai mult soare pe perna ta, desi el oricum e acolo in fiecare dimineata, insa doar putin si prea devreme...atunci te apuci de planuri.
Faci calcule, unde sa vina perna, cum sa stea peretele, ce sa faci cu ultima reflexie a diminetii aburinde dinainte trezirii.
Le tot invarti, le tot admiri cum ies in teorie si musai sa faci pasul spre lumina. Ca ai bani sau n-ai, nu conteaza. Pur si simplu a venit vremea imbaierii in soare inca dinaintea descalcirii genelor.
Asa ca.... ii cauti pe oamenii buni si cinstiti din viata ta care te ajuta cand si cu ce ai nevoie.Si prieteni, si mesteri.
In 7 zile, fara trimiteri la Facere, totul se inunda de alb, lumina, soare si tot ce ai visat. De carti, dimineti devreme, cafea mai buna, miros de casuta noua.
E fain si bun si facut de tine, cu ideile tale, cu gandurile tale impartasite si primite, cu suflet.
O casa nu inseamna acasa, pana nu ii dai soare indeajuns. De afara si dinauntru:)
La mine a venit!:) Iat-o!

Si, seara, mai am si steluta aia noua, ingerul de care scriam de ceva vreme. Am soare si inger, cat de noroasa pot fi? Si oameni buni si dragi in viata. Si copii. Si cocker. Si gata:)

Luminaţie? Hmmmmm....

Am tot citit despre cum Luminaţia din Transilvania este un obicei împrumutat de la catolici cu rădăcini celtice, grele de tot, sute de ani în urmă. 

Dincolo de asta, ortodocşi, catolici sau whatever, am o altă problemă.

Mă duc de ceva ani buni în cimitir la mormântul lui tati, dar Luminaţia nu e nicio împlinire sau un fel de celebrare a întâlnirii cu părintele meu.

De ani de zile aprind o ţigară a mea şi una pentru el, pe care o pun în pământul ăla şi arde până la capăt, indiferent că ninge, bate vântul, plouă etc. Stă mucul cu scrumul drept. Asta e între mine şi tati.

Dar....

Spaima, că aşa se numeşte pentru mine Luminaţia, este legată de tot omagiul pe care încerc, împreună cu familia, să-l aduc.

An de an, crizantemele sunt smulse din mormânt, direct, cu cât e mai frumos ce facem, cu atât e mai rău.

Avem „ghinionul” că mormântul e fix primul la intrarea prin gardul spart, mare gard, mare mândrie, din cimitirul mănăşturean.

Spărtura aia, adică vreo 10 bare de metal „smulse” graţios din gard, nu e în stare nimeni să o repare. 364 de zile pe an nu face nimeni, nimic. În cea de-a 365-a, mişună 500 de poliţişti în zonă. Degeaba ne plângem tot anul că nu e OK spărtura aia, nu are cine să ia în seamă prostii din astea. Până la urmă, ce interesează pe cineva care nu are vreun mort aproape de gardul de furat? Cum ar fi, Poliţia. Locală. Nu IPJ sau 2 şi-un sfert şi din ăştia grei.

În ultimii ani am tot mers cu crizanteme japoneze, mari, faine, colorate, lumânări de nu ştiu care etc, ştiţi cum e.... îţi cinsteşti părintele, nu?

Hmmm, mare greşeală. Când am mers din nou la mormânt, ce să vezi?

Groapă..... dar, groapă, nu glumă.... unde au fost crizantemele plantate, se născuse un „canal” de vorbit, poate, cu tati....

E faină Luminaţia, interesantă, când poţi cu adevărat să-ţi cinsteşti morţii....

Deocamdată, deşi nu sunt în asentimentul unor cunoscuţi, singura mea legătură cu tata este că eu aprind o ţigară, una îi pun lui în pământ, şi arde... şi a mea, şi a lui.... de le ia naiba de dor....

Pentru astea nu e nevoie de pază.

Restul.... e pământ şi oase, nu?

PS Am tot crezut că doar ţiganii fură florile lăsând mormântul dezgolit de familie... No way Jose... fură oricine, inclusiv femei cu pretenţii şi năframă pe cap... mi-ar fi o ruşine groaznică, dar trăim vremuri interesante, aşa că... cine e mai Sus, să rezolve.... totuşi, să ştii de ani de zile că mergi să onorezi memoria tatălui şi să ai doar spaimă în suflet că nimic din ce faci nu va rezista nici măcar o noapte, e îngrozitor..... am ajuns să ne consolăm, cum e fericită Biserica, de altfel, cam aşa: noi ne-am făcut datoria, Dumnezeu să ierte şi să odihnească în pace. Fain, nu? 

PS 1 Iubesc Transilvania, dar kkt-urile astea nu făceau parte din ea. Unde eşti fata mea?

Inger?
De vreo cateva seri mi-e greu sa ma inteleg cu peisajul obisnuit de seara, pe care il vad de vreo 20 de ani din pat, pe geam. Adica, programul avioanelor, stelele...... care, cum, depinde de anotimp, luna nebuna cand iese la iveala, plina sau noua .....
Pentru ca ....
A aparut o noua steluta. E foarte aproape, ma rog, pastrand proportiile :)
Nu stiu ce sa cred despre asta, nu ma pricep deloc, desi sunt fascinata de ce e acolo.
Dar.....
Ma intreb si eu ca omul....

Daca 20 de ani vezi acelasi peisaj pe geam seara, cu luna, stele etc si dintr-o data apare o noua "vedeta", adica steluta asta fascinanta, ce pot intelege, crede?
Ma uit la TV, ca in fiecare seara, iar ea, acolo, parca e mai stralucitoare decat lumina din casa.
Sta ce sta, apare dupa ora 23.00, Pamantul se invarte, cam o ora e in vizorul meu, dar e incredibil de aproape si de stralucitoare. Nu e Venus, fireste, nici nu ar avea cum.
Dar, normal, nu are ce sa caute acolo, asa... brusc si dintr-o data....
A venit ea, acum. De vreo 4-5 seri.
Nu stiu ce sa fac cu ea, am impresia ca e doar pentru mine, o prostie, desigur.
Dar imi place. Ma gandesc ca e ingerul meu. Sau al altora, care au vazut-o.
Nu ii pun nume. Sunt curioasa cat rezista sa se arate in lumea noastra de nebuni.

cu ana si maria e mult de pove
bunicile, indiferent cum se numesc, sunt Maria; la fel cum orice mama este Ana, mama Mariei
e atat de simplu
mamele nasc copii, bunicile ii cresc, ca pe aluat, si ii aseaza cu nuca, mac, stafide, cacao, bunatati si kestii in viata
nu stiu de ce bunicile se numesc maria si mamele ana
cine poate sti?
aveti vreo dovada?
bunica mea maria e pe un nor, iar mama mea ana se face ca testeaza un nor
e ziua lui buni, inca
draga mea iasomie, suflet dus, ma gandesc la tine, nu lua in seama facebook, tu esti pe norul tau si stiu ca vei avea grija de cealalta iasomie din viata mea; dimineata

Apa de ploaie

Iubirea nu e ceva hazliu si nici disparut din lumea asta. E acolo, unde e locul ei, in stomac cu fluturi, dupa ani de zile, dar si in picioarele goale dintr-o balta.
Mi-a venit sa scriu, pentru ca m-am dus la geamul larg deschis pe toata durata unei ploi faine de vara, si pe jos era o balta. Apa calda, faina, picioare scufundate in apa dumnezeiasca, venita de sus, in casa mea.
Asta n-o poti cere, ca nu merge cu "garcon, ada o bere". Apa e acolo inca, nici n-o s-o sterg, e faina, e de sus, e calda, buna si moale. E apa cu care ma spala buni pe cap, dupa ce punea musetel in ea.
Revenind...
Merge jazz-ul si gandul nu zboara decat la iubire. Mi-e plin sufletul in seara asta de iubire. E mare lucru, nu primim asta prea des. Unii avem parte, altii rar, altii deloc.
M-am tot intrebat de-a lungul vremii kestii despre cuvantul asta, iubire. Adica, e la fel sa iubesti un om, un caine, un zambet, o floare, un nor, un apus, o inmormantare demna, o rama necalcata de nimeni dupa ploaie? Iubim idei, iubim oameni, iubim animale, iubim mirosuri, iubim amintiri, iubim ganduri, iubim felul in care ne-am vindecat de rau? Adica, fiecare are o iubire intr-un fel sau iubirea e un sentiment unic, acela pe care, sper, ca l-am cunoscut cu totii? Cel care ne umple sufletul si da pe afara ca laptele din oala?
Cum e?
Mie mi se umple sufletul si cand vad oamenii pe care ii iubesc, dar si cand vad cockerul invartindu-se ca titirezul de bucurie ca am ajuns la el. Si cand vad prima cicibota prin martie, si cand norii vin sau pleaca, fix cum vreau eu. Iubesc si cicibota aia, si norii, la fel. In suflet, e plin, full. Sentimentul e complet. Ceva gen fluturi la prima indragostire. Gaini pe piele.
Iubirea mi se pare statornica. Nu zburand, plecand, venind, facand ce vrea ea. Chiar cred ca orice ne provoaca emotii si gaini, tot timpul, se poate numi iubire, desi e mult de povestit pe tema asta.
E foarte posibil sa fiu complet pe aratura, daca am simtit ca iubesc momentul in care am stat cu talpile in apa de ploaie din casa, de sub geam, pe gresie. Era calda si faina si cadou. Asta am simtit, si gata. Am iubit secunda aia, cu gainile adiacente.
S-ar putea sa stiu ce inseamna iubirea, dar orice cred eu ca inseamna, la mine dureaza. C-or fi ramele deshidratate de pe strazi, cockerul, oamenii, soarele, caii (foarte importanti, si daca primesc o copita, pe ei ii iubesc la infinit), umbrele uneori, aerul dupa ploaie, revenirile, lacrimile, ca si ele trebuie iubite, puii de leu, tigru sau ghepard, felul in care graul se leagana, freziile, privirile, vantul, copacii solitari si curajosi, ratustele..... chiar si iubirea dupa iertare are rostul ei.
Zic si eu, ca omul plin de iubire. Or, oamenii cand sunt asa, pot spune orice, sunt iertati:)

Pescari odihnindu-se

un pic de poveste, nu banc, desi asa pare:)

un occidental pus pe afaceri ajunge in vacanta pe o insula idilica; abia era un pic de electricitate, un hotel acolo, rupt de lume, asta si-a dorit, asta a gasit; dupa vreo 3 zile, omul nostru de afaceri s-a plictisit de soare, plaja, liniste, fara net, fara TV, fara bursa, de acelasi pescar, pe care il vedea revenind la 6 dimineata de pe Ocean, prajea un peste, se odihnea sub un palmier si admira valurile, natura, iar seara se culca linistit; se duce la el intr-o zi, trecem peste amanunte cu comunicarea si traduceri etc:
- am venit sa iti propun un plan de afaceri, pentru ca am vazut ca zilnic mergi la pescuit, vii cu 1-2 pesti, mananci si te pui la umbra; de ce nu pescuiesti mai multi pesti?
- de ce?, intreaba pescarul
- cum de ce? pai, pescuiesti mai mult, iei pestele, il vinzi la cherhana, incet-incet faci bani mai multi, iti faci o casa mai buna, gasesti o femeie mai frumoasa, faci bani
- de ce?, intreaba iar pescarul
- cum de ce? pai, iti mai cumperi o barca, doua sau trei, faci o flota, toate pescuiesc pentru tine, vei fi cel mai bun de pe insula asta, vei face o gramada de bani, toti vor munci pentru tine si nu va mai trebui sa faci nimic toata viata
- si acum ti se pare ca fac altceva decat nimic?

foto: www.dreamstime.com

Icar. Ratat. Salvat

Am crescut la bunici, la Lechinta, in Bistrita, cu livezi incredibile, ca de vin nu mai are rost sa vorbesc. Prima data cand m-am cherchelit a fost pe la vreo 5 ani, dupa ce la un Craciun au plecat verisorii cu gasca lor, primiti in casa dinainte. A ramas vin in pahare si cu verisorul Adi, mai mic cu un an, am considerat necesar sa le golim. Buni, draga de ea, nu ne mai putea culca dupa, ne urcam pe "paretare". Ne-a dat vreo doua, ceea ce in prezent ar fi un mare abuz asupra copiilor:), dar ne-a invins pana la urma. Ne-am culcat cumva. Habar n-am daca am fost mahmuri sau nu a doua zi.
Totusi.... povestea este alta
Am citit azi o stire la noi, la MEDIAFAX, cu o fetita de 10 ani, din Mioveni, care a cazut de la etajul doi, pentru ca a vrut sa zboare.
Asta m-a facut sa-mi amintesc ceva. Dincolo de primul cherchelit la 4-5 ani. Aia e de necontrolat. N-ai ce face cu copiii.
Dar....

Am venit in celebra metropola Cluj. Acasa, cum ar veni. Stateam in bloc cu zece etaje, la etajul 9. Cel putin 3 luni de zile, dupa ce am venit acasa, in vara dinaintea inceperii scolii (la Generala 6, sub padure, la 6 ani, nu ca acum), m-am gandit la zbor. De la etajul 9. De cand am reajuns in Cluj nu ma puteam gandi la altceva decat la zbor, la cum intr-o zi o sa ma arunc de pe balcon si o sa plutesc.
Eram convinsa ca daca-mi dau drumul zbor. Fireste ca nu aveam aripi, desi avem cu totii, intr-un fel sau altul. Dar, nici nu ma gandeam la asta.
Vreo 3 luni am stat pe ganduri. Pentru ca planul meu de zbor era cu totul altul, nu se lega de brate intinse ca la un zmeu de hartie sau de mine aruncandu-ma singura de la etajul 9, nici vorba. Adica, era cam asa: mama avea o oala mare, de vreo 30 de litri, in care facea zacusa, bulion, gemuri adevarate. Aia era aparatul meu de zbor. Trei luni am stat si am calculat tot, am facut probe: incapeam in ea, era bine, desi eram ghemuita. Dar... aveam doua mari probleme: cine pune capacul peste mine, ca musai trebuia sa fie cu capac, navele nu zboara deschise, si.... cine lanseaza oala.
Acestea au fost singurele doua motive, minore sau nu, pentru care eu, la 6 ani, nu mi-am dat drumul de la etajul 9. Am tot analizat povestea cu ma pun in oala pe buza balconului si imi dau drumul, eram convinsa ca zbor, nu ca ma prabusesc, doar ca nu mi-a placut ca n-as fi avut capac. Or asta, era capital in planul de zbor.
Desigur, la acea vreme nu puteam deveni o stire, ca acum. Dar, capacul ala, inexistent, m-a tinut in viata cum ar veni.
Era etajul 9. Poate merita incercat, cine stie?:) Daca iesea?
Ma gandesc la fetita asta cu fracturi, din Mioveni, care a incercat sa zboare de la etajul 2.
Nu poti lua copiilor ideea de zbor. Probabil, doar ei o mai au. Noua, astia maturi, destepti, scoliti, satui, fara aripi, ne e cam frica sa ne mai gandim la o oala fara capac.

PS Oala de la 6 ani era visinie, avea torti mari, alba pe dinauntru, ca zapada, m-a speriat albul ala, cumva, daca n-am gasit capac. Sooooo, un capac poate salva viata unui copil, nu?:) Mama nu stie povestea asta, nici nu ar crede prostii din astea... cum adica?
sursa foto: www.rebellesociety.com

Fericirea se imparte cu ingerii. Desi, ei stiu deja

Vreme de turnat plumb in nori, ca sa-i facem si mai grei si sa-i aducem printre noi, pe pamant. Sa plece de deasupra, cu culoarea lor datatoare de ganduri grele.
Frig si 10 grade in termometrele lui Celsius. Asteptari... sperante... emotii.... calm. Pana la urma, chiar cred in asta, ce trebuie sa se intample, se intampla intotdeauna. Bine sau nu, asta e!
Te trezesti ca iese soarele seara, pe frig, pe ploaie. Ce faci cu el? Stii bine ca a iesit doar pentru tine. Adica, l-ai cerut. A venit. Te uiti, nu e orbitor, e doar o sfera arzanda, aproape, portocalie spre rosu cald, moale si datatoare de viata.
Vine un fel de fericire, pe care parca ai mai cunoscut-o candva, te copleseste. Aduce liniste, iar ea e mai pretioasa ca orice. E raspunsul la rugaciuni.

Iar pacea aceea nu ti-o poate lua nimeni. In jur, ingerii tai asteapta sa le povestesti. O faci, pentru ca e atat de simplu: fericirea se imparte cu ingerii, dar ei stiu deja. Doar ca asteapta bucuria povestii tale. Bucuria bucuriei tale.
Am primit odata, de ziua mea de nastere, un gand frumos, cam asa: te saruta ingerii zilei tale. Nu ma gandisem niciodata la povestea asta cu noi avand fiecare un inger. Chiar avem. Si al nostru, si inca o trupa intreaga de frumuseti inaripate deasupra si in sufletul nostru. Cu care impartasim, nu? E fain si bun!

Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crepe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.
W. H. Auden

Despre Triferment

Sarbatorile de Pasti, nu Paste, nu sunt de bucurie. Nici de iesit la gratare si de imbatat pana nu mai stim de noi. Ca a dat Guvernul liber nenumarat, e cu totul altceva. Ca in Sud se merge pe Valea Prahovei si prin munti si prin alte doline, iar e cu totul altceva. La fel cum e totul altceva ca in Transilvania oamenii mai au curaj sa mearga la biserica. Si sa tina post ca la carte. Nu sunt eu aia care am respectat Cartea, dar stiu ca asa e prin zona asta.
Pastile nu sunt nici pentru marit vanzarile la Triferment si altele de genul. Si nici pentru fanfaronada cu donatii si vizite la case de copii sau aziluri de batrani. Daca se fac, foarte bine, necajitii merita o sansa, macar de Pasti. Preferabil e sa fim milostivi tot anul. Nu intru in amanunte cu politicieni si restul, chiar nu are rost. Ar fi blasfemie. La fel cum, oarecum, am vopsit ouale astazi, si nu m-am indurat sa arunc vopseaua dupa. Rosie. Am mers la o vecina cu ea, facea cozonaci. Nu avea inca vopsea de oua. Nu insemna ca o jignesc, doar s-a bucurat ca i-am adus-o si am baut un pahar de tuica, printre cozonaci si vopsit de oua. Nu e normal, e Joia Mare. Am si spalat haine, clar am calcat pe toate becurile. Nu se spala haine in Joia Mare. Am uitat.

Dar, ce nu uit, este cam asa: Pastile sunt pentru primeneala, linistire de suflete suferinde, pentru renastere, in ton cu natura, pentru priviri limpezi, pentru cruce facuta cu mana dreapta pe suflet, pentru lasat deoparte orice, pentru curatenie in casa si in familie, pentru oameni iertati.
Pastile nu sunt motiv de impacare mincinoasa. Daca nu putem ierta, mai bine nu ne ne intalnim. Nici noi cu noi, nici noi cu altii.
Pastile nu sunt motiv sa radem ca au fost eliminate Barca si Real Madrid si nici sa ne contram pe facebook si pe twitter si prin alte locuri virtuale, care nu inseamna niciodata fata in fata. Si nu inseamna nici sa ne prefacem ca biserica, dintr-o data, este detinatoarea adevarului. Este, oarecum, doar purtatoarea acestei idei, nedovedita de nimeni. Dar, daca chiar credem, si nu intru in amanunte, haideti sa renuntam la "must".
Sa ne cautam sau regasi sufletul, sa nu ne temem sa ne privim si sa nu plecam ochii.
A inflorit liliacul in 3 zile. Daca minunea asta s-a putut petrece dupa 8 luni de iarna, cumva e posibil orice. Chiar si sa ne facem o cruce cand prajim mici de Pasti. Sau sa iertam. Sau sa iubim. Sau sa recunoastem ca am gresit. Sau sa meditam la toata povestea asta ireala cu un om ajunge pe o cruce pentru noi, cei de dupa. O fi, n-o fi? Ne vom intreba pana la capat, cu o zi inainte de a muri.
Sa revenim: fanfaroni? Desi suntem in fiecare secunda. Fanfaroni? Pe pariu?
foto: www.expo-advertising.com

Pe la ora 18.00

Nu stiu care si cum o fi cu marea eliberare, cea care aduce tihna jinduita zi de zi. Stiu insa ca sunt momente foarte putine si mult prea scurte de oprire a timpului, ca scufundarea intr-o raza de soare sau intr-un zambet sau intr-o furtuna. Capitulare.
Momentul in care nu mai conteaza nimic si nici nu mai stii cine esti. Momentul in care se aude o piesa indepartata ca o parere, simti ca te scufunzi in tine, ochii sa maresc, pulsul nu mai exista, zbori cumva, fara aripi, peste toate. Iti pierzi simturile, incremenesti ca intr-o alta dimensiune si ti-e si frica ce ai putea afla, daca ar dura mai mult. Niciodata nu dureaza indeajuns pentru a avea acces mai departe.
Raman la poarta necunoasterii, a lumii obsesive de dincolo, din liniste. Nu, nu ma refer la viata de apoi. Dar am tot trait momente si experiente de cateva secunde, care ma fac sa fiu al naibii de curioasa de cealalta dimensiune. Ca exista sau nu, habar n-am. Imi place sa cred ca da. Chiar visez la asta. M-am saturat de dimensiunea asta a noastra cu stanga-dreapta, sus-jos, inainta-inapoi, plus timp.
Vreau necunoscut, provocare, lumina, bun, liniste si pace. Simt ca se umple incet depozitul de mai mult rau decat mai mult bun prin dimensiunea asta. Nu ne mai agatam de nimic, pentru ca nu mai avem de ce, desi cautam cu disperare. Catre ce ne indreptam? Ajunge doar sa ne nastem, sa traim si sa murim? Asta e tot? Nu traiesc ca sa exist, ci traiesc ca sa traiesc. Mai e valabil? 

Mda, ma risc, asta e
Astazi, despre relatiile cu ungurii, astia huliti ca tot vor sa fure Ardealul.
Am prieteni unguri de cand ma stiu. Singura data cand am avut de impartit ceva cu ei a fost la un bar din Cluj, cu un grup in care "vedetele" erau doi baieti din Budapesta. Care se imbataseara si li s-a parut misto sa provoace, sa faca scandal, sa ne spuna noua, de la masa de alaturi (plina de gagici, de altfel) ca suntem niste tarani, noi toti, astia, ungurii din Transilvania, care vrem ceva de la Budapesta. Pana la urma, ne-am distrat in draci, ca ungurii ceilalti de la masa, erau de-ai nostri, de-astia de gasca, oameni de cursa lunga. Ca orice roman. Si, au abandonat ungurii din Budapesta, preferand distractia cu romancele, dans, beri, limbaj universal. Bun, sa stim de unde plecam.
Eu gandesc mai european asa, de cand ma stiu. Nu subscriu la violenta, nici macar in discurs, furturi de Ardeal, iredentism, nazism, anti-semitism, rasism etc. Deloc, niciodata. Pe oricine in cercul de cunostinte am detectat cu astfel de inclinatii, nici macar nu am anuntat. M-am retras. Am abdicat complet de la o eventuala prietenie.
Totusi, cred ca nu toata Romania poate intelege ce inseamna relatiile cu ungurii, cum au destui pretentia, mai ales la TV. Desi, multi spun ca au apropiati unguri. Transilvania inseamna altceva, cumva. Si istoric, nu vreau sa intru in episoade dureroase gen Ip si Treznea sau altele, nu e cazul si timpul a trecut. Nu trebuie uitat, dar poate nici cioplita o filozofie pe viata din asta si transformat intr-un pogrom peste generatii. La fel cum si romanii au niste tare, pe care le duc de multa vreme, recunoscute sau nu. Purtati de stapaniri sau nu, in alte vremuri. In prezent, relatiile sunt altfel, si cultural, si uman, si de intelegere in primul rand.
Pe scurt, cum ar veni: daca Ioska e vecinul meu, cu care bem tuica si mancam slanina cand nu mai avem bani, inainte de salariu, Ioska e tot ala si cand e circ la TV si se cer regionalizari in nume etnic sau se ard drapele. Eu, la fel. Nu-i place, nici mie. Zice: hai sa mai bem un pahar, mai mancam o slana s-om vedea, mama ei de viata. Ioska si cu mine suntem tot vecinii aia. Ducem aceeasi viata, buna sau rea, cum o fi, indiferent ce se intampla la TV. Sau in Harghita, Covasna, Bucuresti, Iasi sau Budapesta. Asta, n-o poate lua nimeni ungurului care traieste in Transilvania sau romanului, care decide sa fie prieten cu un ungur, pentru ca intai e om. Nu intai e ungur.
Tot felul de "emberi" am in viata. Nu am intalnit unul, un ungur macar, cu care sa nu ma inteleg. Ba, am avut si un iubit adevarat. Alta poveste. Stiu eu si el de ce. De la fotografii din job, si pana la simpli prieteni, nu mai vorbesc de cei cu care comentam cu amar tot ce se intampla si cu bun-simt si realitate, absolut tot felul de unguri sunt in viata mea.
Sunt la fel de prieteni cu mine ca orice roman, nu ma intereseaza ca sunt get-beget sau doar un parinte e ungur sau doar simpatizanti etc.
Nu-mi place, totusi, felul in care politicienii au "grija" sa submineze niste adevaruri fundamentale in relatiile dintre oameni. Nu dintre romani si unguri. Dintre oameni. Nu contest absolut deloc derapajele, exista uscaturi in fiecare padure. Romaneasca sau ungureasca. Uscaturi indreptatite sau nu. Dar, cred in continuare, ca intai suntem oameni.
Am un prieten ungur, si veterinar, si fotograf, si implicat in sport de numa', cu care vorbim toata ziua-buna ziua despre tot ce se intammpla. Si in Ungaria. Si care e revoltat, la fel ca mine, de halul in care a ajuns presa, de felul in care se manipuleaza informatiile, de nesimtire, de greutatile din viata. De tot sau toate. La fel ca mine. E ungur. Eu sunt romanca. Are respect, eu am. Asa o fi trebuind sa fie intre oameni, unguri sau romani, ma gandesc.
Nu stiu de ce am dat exemplul asta, poate pentru ca mai am si destule cunostinte "romanesti get-beget", care nu prea stiu cum e cu respectul. Care urla, suna la orice ora, au pretentii, ma agaseaza, imi dau lectii..... Poate si de-asta.
Pot sa spun cu mana pe inima ca, din cati unguri cunosc, absolut niciunul nu "mi-a dat lectii", cum ar veni. Ce or fi avand ei in cap, nu stiu, dar cu mine au fost totdeauna adevarati. Ca oameni, fireste.
Nu mai zic ce petreceri, mancaruri faine, confidente din viata normala, nu iredentista, am impartit impreuna.
De-aia astazi, cand am vazut ca s-a umplut lumea virtuala de texte pro sau contra fetei asteia de la Covasna, pre numele ei Sabina, am simtit sa scriu textul asta. Draga Sabina, fata de clasa a IX-a, romanca, amenintata pe facebook pt ca a purtat o bentita tricolora in 15 martie, de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, am o singura intrebare: ai purtat acea bentita si in 14 martie sau 12 noiembrie anul trecut sau o vei purta si in iunie?
Cred ca nu trebuie sa ne masuram patriotismul si apartenenta prin gesturi extreme. Cred ca fiecare are dreptul sa serbeze ce doreste ca minoritate sau majoritate, pastrand proportiile si respectand legea.
De St. Patrick nu m-as duce sa flutur steagul Marii Britanii, poate e aiurea comparatia. Dar, trebuie sa invatam respectul, sa convietuim cu adevarat cu minoritatile. Aici, iar e o discutie intreaga, ca tiganii sau mai numerosi ca ungurii. Dar, mesajul acestui text nu atinge asta. E absolut cu totul alta discutie, mult mai grea, in opinia mea umila.
Intr-un fel de concluzie ardeleneasca: impreuna traim, impreuna murim! Cum ar zice Ioska.
Haideti sa mai terminam cu prostiile politice si sa ne vedem de viata, ca e prea grea. Si pentru romani, si pentru unguri. Cel putin in Transilvania, asa e! Si o recunosc toti, astia oamenii de rand.

PS Multe exemple mai pot da cu ungurii. Si mai multe cu romanii. Dar, pe-aici prin Transilvania, traim impreuna. Fix impreuna. E singurul lucru important. Scuzati-ma daca am fost prea pacifista.

Nu te pui cu barbatii care plang si joaca prinsea
M-am tot gandit la povestea asta cu barbatii, cine sunt ei, ce cauta pe lumea asta, cum cauta, ce vor, cum nu gasesc, cum nu recunosc ce ar vrea sa gaseasca, desi e la indemana. Dar, cuvintele strica tot uneori in viata.
Tot felul de barbati pe lumea asta, care.... inainte de orice sunt oameni, ca si femeile. Dupa aia ne randuim in "sexe", cum ar veni, desi e o intreaga filozofie aici. Dar....
Ce te faci cu barbatul care:
- te iubeste neconditionat
- te cearta, dar dand o lectie de viata, nu rau
- te panseaza la genunchi atunci cand te lovesti
- te cearta iar
- te controleaza, inclusiv cand dormi cu verisorul tau in pat, pt ca nu era mai mult spatiu in casa
- iti pregateste micul dejun, pranzul si cina
- iti spala hainele, stie ca fumezi, tace si iti spune doar ca nu e bine ce faci, dupa vreo 5 ani
- isi pierde increderea in tine o singura data in viata si apoi regreta de 1000 de ori
- se joaca matza cu tine prin casa, ascunsea, orice
- iti raceste cacaua cu lapte special, punand dopul de la chiuveta si cana in apa rece, iar apoi mai si sufla in ea
- iti unge feliile de paine cu unt in muuuuuulte feluri, pana esti multumita
- face absolut cea mai buna musaca din lume
- face absolut cel mai bun piure de cartofi din tot Universul, iar absolut toti barbatii din vecini il invidiaza
- face tuica de portocale in beci, desi de la coji e amara, dar se imprieteneste astfel cu toti "masculinii" apropiati tie, ca sa stie ce au in cap
- nu face scandal cand esti ceruta in casatorie la 16 ani, doar il conduce pana acasa pe pretendent, ca sa fie sigur ca nu se intoarce
- se imprumuta de peste tot ca sa iti ofere luna de pe cer
- iti saruta lacrimile foarte rare, de fiecare data
- te intelege, te cauta si nu vrea nimic de la tine
- iti bate toate cuiele care trebuie in casa
- dai jos vopseaua in ulei cu el si pui faianta, el se loveste mai tare, dar nu zice nimic, e doar pentru tine
- nu vrea nimic, niciodata
- iti spune sa ai grija, ca lumea e rea si o fata nu spune niciodata: "fa-mi un hatar"
- o rasfata pana la Dumnezeu si inapoi pe fetita din vietile noastre, dar stie cum sa te faca sa fii tot pe primul loc
- iubeste tigara fara filtru, nu-i plac puloverele, dar daca tu vrei altceva, e de acord
- face orice, pentru oricine, neconditionat, oricand
- nu concepe sa nu fie familia la masa duminica la pranz, sau de Pasti, sau de Craciun, sau de 1 ianuarie, sau de cate ori trebuie, ca iubirea asa merge, impreuna
- este iubit de toti vecinii si de toate rudele
- este omul care ii lasa pe toti sa isi spuna pasurile, supararile, sa se certe, sa urle, timp in care fumeaza tigara fara filtru cu sipca
- canta afon, dar cu totul sufletul
- stie sa puna varza la murat si alte asemenea
- stie sa schimbe scutece si o face
- ia apararea soacrei si o iubeste pe bune, pentru ca nu stie altfel
- iti spune povesti inventate cu brontozaurul in piata tot timpul
- nu te obliga sa mananci ce nu-ti place, mai ales miel, pentru ca stie el de ce
- iubeste
- nu merge prea mult la biserica, dar este mai bisericos decat multi altii
- pleci la chef, ai si tu voie cu greu, dar la 5 dimineata vii spre casa, te asteapta in geam, fumand; nu te cearta, e bucuros ca ai venit
- vrea doar sa fii fericita, iti ofera asta, nu stii; afli mai tarziu.
Prea tarziu.
Dar, ultima data, inainte de toate, fumezi un carpati fara cu barbatul asta, bei o tuica si gata. Fix asa se termina singura iubire imposibil de contestat a unei femei.
La Multi Ani tati. Stiu ca esti pe un nor, cu buni si cu Tomi cockerul. Si... atat.

Presa din Cluj trece prin momente foarte grele. Si de ideologie, si de performanta, si de investitii. Poate din toata Romania, nu comentez, nu e treaba mea, nu sunt CTP. Dincolo de asta, colegi ai nostri isi pierd joburile in fiecare zi, unii dupa o cariera lunga deja, altii mai la inceput, altii abia ucenici. Unii fara a merita sa fi fost macar acolo, dar nu despre asta e vorba acum. Nu e de deloc motiv de bucurie cand ziaristii patesc asa ceva. N-as scrie normal despre asta, mi-as vedea de treaba, nu e deloc usor sa treci experienta asta. Am citit astazi tot felul de pareri in privinta unor colegi, care isi pierd joburile in aceste zile. Nu imi dau nici acum cu parerea, fix despre ei. Dar, nu ma pot opri sa nu-mi amintesc de ceva petrecut acum 10 ani, cand aveam un cu totul alt sef mare decat acum. Un fost mare sef, care astazi scria cu patos despre problemele din presa clujeana. Il respect si in 2013, e imposibil sa nu fac asta, valoarea la scris nu ti-o ia nimeni, n-a clipit cand am fost sindicalista si am intrebat: ce facem cu banii de pensii, CAS etc? Raspunsul a fost: nu te gandi asa departe, nu iesi la pensie din presa. Si, banii de pensie n-au mai venit niciodata. Insa eu, mi-am pierdut jobul dupa un an, asta e. Cand infrunti valorile, asa patesti, in fine. Sau sa gresesti scriind sporturi, nu fotbal, doar stim cu totii ca fotbalul vinde, nu?
A trecut timpul, nu stiu cum, cred ca e posibil sa ies din presa la pensie, cum e posibil sa nu mai am maine job, astea-s vremurile. Dar, pasiunea inca exista, am luat-o de la zero, MFX m-a primit cu bratele deschise si inca are rabdare cu mine, iar pentru asta nu pot fi decat recunoscatoare. Ne-am intalnit sacul cu peticul, cum ar veni:) Dincolo de asta insa, vreau sa spun asa, dragi prieteni din presa sau colegi: nu va bucurati cand ziaristii isi pierd joburile. De obicei, in vremurile confuze ca astea, cand nu se stie cum si de unde vin banii totdeauna, si le pierd ori cei platiti prea mult ori cei foarte buni. Mda, si non-valorile, dar cine poate judeca asta? Nu e nimic de bucurat in concedirea ziaristilor, oricate orgolii ar fi la mijloc, iar Clujul e mai mult decat "special" la acest capitol. Sa-ti pierzi painea de zi cu zi nu e o bucurie. Iar cine si-a facut meseria cu adevarat, stie ca nu spun povesti. Mai ganditi-va, toti cei care jubilati! Ajunge ca meseria asta a ajuns de rasul prietenelor curcilor, nu mai trebuie sa ne si bucuram prosteste ca a fost dat afara X sau Y sau trustul nu stiu cui e pe butuci. Un trust nu se face doar cu bani, ci mai ales cu ziaristi. Iar cand acestia pica, pica totul in jur, o lume! Imi pare rau pentru orice coleg care isi pierde jobul, inca mai cred (in prostia mea) ca meseria asta e sfanta si a spune adevarul e singurul lucru pe lumea asta care conteaza. Fireste, in Romania e o mare greseala si pentru asta platesc in fiecare zi. Totusi, nu-mi schimb parerea.

Decat adevar pe bani, mai bine mincinoasa

Orice as vrea sa nu scriu acum, scriu. Scriu, pentru ca nu vreau, pentru ca tot ce credeam ca inseamna adevar, nu e, cum om fi aflat cu totii, nu?. Pentru ca toti oamenii cu care credeam ca pot vorbi despre adevar, da... adevarul ala nedetinut de nimeni... s-ar putea sa nu mai fie. Or fi, dar au adevarul lor.
Adevarul unora, nu e adevarul altora. A devenit o marfa de tranzactie pe bani putini si urati. Doare mai mult ca oricand, pentru ca toti clameaza adevarul si toti nu dau doi bani pe el. Pentru ca adevarul ala, pe care il stim cu totii in vintre si in oglinda, e tarat pe sub toate presurile de la usa, pe care oricum ne stergem picioarele de noroi, stiind sau nu, ca sub ele e adevarul. Mda, nici in oglinda nu se mai uita oamenii, e greu de dus ce se vede acolo.
Deranjeaza mai mult ca oricand sa spui adevarul, sa arati cu degetul, sa dezgropi, sa "depictezi" idoli, sa dezgolesti lideri construiti din chibrituri. Cine face asta, mare tampit! Maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaare de tot
Ce mai ramane? Cutia de chibrituri, un pic de scotch, niste lipici, multe minciuni, tradari, priviri limpezi in jos, tulburi cand se uita la tine, buze frematate a minciuna, un pic de gunoi. Nu mult, fix cat sa iti dai seama ca fix aia care se tin sus de tot sunt fix posibil mirositori a plata, a bani soiosi luati, nu dati. Aia care ii dau n-au nicio treaba cu adevarul. Ii dau si gata, altfel nu i-ar da.
Te intrebi ca tampitul: ce caut eu in viata mea, vorba cantecului? Nu mai e asa:)))))))))))))))) Deloc. Noua intrebare este: ce cauta viata in mine? Cand nu mai poti spune adevarul si toti cei din jur fac pact, pentru a-si apara mocirla, visurile dezmatate de putere, puterea aia mincinoasa, pentru a se lauda intre ei in fiecare zi, ca si cum nimic nu e mai presus, cand mint cu seninatatea politicianului, ce mai ramane?
Adevarul a ajuns ca soldatul din primul razboi mondial. Ba parasit de camarazi, ba oblojit cu ramuri de copac, ba operat in absenta antibioticelor, ba omorat simplu, de o schija. Direct in cap. Mai e si varianta adevarului omorat in al doilea razboi mondial sau a adevarului din vremea lui Stalin sau a adevarului ciuntit in numele libertatii, made in USA. Mai sunt multe alte variante, de la evrei la mayasi.
Cea mai sinistra mi se pare asta: sa lupti pentru adevar, ca sa minti in numele lui. Platit. Hai s-o mai dam naibii de filozofie, dar s-o aparam, nu? Ea ne scoate din toate, cand dam lectii, desi nu am trait nimic cu adevarat! Teoria salveaza Romania! Vivat!

Primul martisor

In perioada asta alegem babele, asa era pe vremuri. Eu aleg ziua de 7 martie. Om vedea.
In fine, nu asta e cel mai important.
Azi am primit primul martisor. De la Daniel. Un baiat dragut, care m-a asteptat in usa dansand, imbracat haios, zambitor, deschis, m-a imbratisat, ne-am pupat frumos si ne-am bucurat. Pe mama lui am cunoscut-o vineri, pe el astazi. Chiar daca nu e perioada de martisoare, asa m-a asteptat. Mi-a oferit un martisor superb, din suflet, cu drag si greu de cuantificat gestul lui in cuvinte. Nici nu vreau, va ramane in suflet pentru mult timp.
Daniel este un baiat plin e o bucurie aparte, care sufera de sindromul Down. Nu e nicio parada in povestea asta, cei care ma cunosc stiu bine.
E doar o revolta a mea fata de felul in care intelegem sa ii primim in lumea noastra pe baietii ca Daniel sau noi sa intram in lumea lor. Fara parada, fara fatada, fara laude la sarbatori ca am facut si am dres si am dus si am fost crestini.
Daniel este primul baiat de cand ma stiu care mi-a oferit un martisor cu o bucurie nemaivazuta si pentru asta ii multumesc. Mamei lui la fel, nu doar ca m-a primit in casa, ci si in viata lor, iar Adrianei si Oanei, pentru ca exista in viata mea, si prin ele, am putut primi un martisor atat de special.
Sa nu confundam lucrurile: martisoarele sunt speciale din partea oricui ar veni. Doar ca nu prea mai are lumea timp si chef sa le ofere. Daniel mi-a reamintit astazi cat de frumos se poate comporta un baiat cu o fata.
PS Ne-am pupat si la final. A fost si mai fain:)
In fiecare an, de cand eram fetita, port unul si acelasi martisor: cosarul:)

Degete. 5. Maximum 5?

N-am inteles niciodata foarte bine prietenia. Mai ales cea povestita.
Am crezut ca ajunge sa ai prieteni cat degete la o mana totdeauna, pentru ca teoria aia nu a inselat niciodata. Fireste ca nu e chiar asa. Prieteni sunt si cei cu care nu te vezi 100 de ani si le iei pe toate de unde au ramas. Tot fireste este ca, tot acei prieteni pleaca in ale lor, tu in ale tale, te vezi tot peste 100 de ani, dar daca ai trai zilnic impreuna, poate nu ar fi la fel. Nu se stie, n-am trait, nu pot demonstra. Asa ca, acei prieteni sunt la locul lor sfant.
Buuuuuun
Vin la rand cei care, teoretic, sunt prieteni (peste 5 degete), dar nu i-ai verificat niciodata daca ti-au adus sau nu algocalmin la 4 dimineata. Poate iti aduc, poate nu. Uneori, daca te gandesti cu adevarat, te si temi sa faci asta. Si pentru ca te temi, poate nici nu iese, dar si pentru ca ii ai pe cei maximum 5 pe care te bazezi.
Culmea e ca cei 5, degetele, nu au nevoie de verificari. Stii asta, nu trebuie sa suni sa testezi. Dar, si mai culmea, este ca celelalte degete, 5-10-15-200, fiecare cate mai are, peste cele 5 de baza, clameaza prietenia. Vorbesc despre asta. Sau, ma rog, unii dintre ei.
Ce poti face? Mai vin la rand si cei despre care astia 5-10-15-200 spun ca "vezi, lui X, Y, Z ii pasa, nu intelegi cati oameni sunt carora le pasa de tine".
Really?
Foarte putini prieteni am. FOARTE PUTINI. Urasc ideea de caps lock. Ii stiu eu bine si pe aia de la distanta, dar sunt la distanta, sa nu uitam. Mi-e dor de ei de ma ia naiba, dar nu sunt aici. Nu e vina lor si nici a mea. Asta e viata. Cei care sunt aici au vietile lor, dar aia cu algocalminul stiu sigur ca e valabila. Alea 5 degete, cum ar veni. Maxim.
Nu stiu ce intelege lumea astazi prin prietenie, habar n-am si nici nu ma intereseaza. Am apucat sa inteleg cumva, nu stiu cum, ca povestea asta cu prietenia e mai durabila decat orice in viata. Orgasm, sot, sotie, copii, viata, moarte, avere - egal zero in timp. IN TIMP.Ah, da. Trebuie traite toate, de la copii, cu bucuriile incredibile pe care le aduc, pana la toate grijile, nu doar bucuriile, pe care le aduce o astfel de experienta unica.
Toate au timpul lor si fiecare deget trebuie sa-si traiasca viata lui de deget. Asa am inteles eu pana acum, desi "degetele" din viata mea ma contrazic oarecum. Doar oarecum. Sunt exceptia de la regula. Foarte posibil sa fi inteles gresit. Nu va contrazic deloc. Doar ca depinde in ce faza a vietii suntem fiecare, ce primim de la Dumnezeu si cum stim sa intelegem liberul arbitru. Copiii sunt totul, dar nu tot pe lumea asta.
Traiti dragilor, daca aveti prieteni, bucurati-va de ei, oferiti-le ganduri bune. Faceti palma caus si nu-i mai lasati sa plece. Daca aveti norocul sa-i gasiti. Daca.
PS Rog entitatile care nu se apropie de notiunea de deget sa nu se creada mai mult decat atat. Sa nu mai pozeze in deget, cand nu au ajuns nici macar la stadiul de buric de deget (care e foarte important, de altfel, dar nu indeajuns, dupa cum stim cu totii).
sursa foto: foto: www.healthtap.com

To be or not to be

Din cauza unui material al Bizonului, adica Bizoo, cu viezure si bursuc. Da, bine, sunt unul si acelasi, dar m-a inspirat, teoretic.
Viezure

- ne viezurim tot timpul, ne intidem mustatile invizibile prin tot felul de locuri si stari, pe care nu le recunoastem decat in oglinda, noi cu noi
- ne strecuram prin ape tulburi, un pic curate la suprafata uneori; n-avem ce face, se intampla, asta e viata de acum
- alunecam prin situatii, ne umplem de mizerii din jur, ne scuturam cumva, ne permite blana aia impermeabila (teoretic), uneori scapam de ele, uneori....
- ne mijim ochii buni, devin rai cateodata, nu vrem, dar se intampla, recunoastem greu sau niciodata
- ne ascundem, scurt pe doi, inclusiv mirosul de animal obisnuit sa se ascunda

Bursuc

- ne ratoim cu rasfat, cu drag, constienti ca nu facem rau, in cercurile de oameni dragi
- ne zbarlim blanita, ne prafuim, ne scuturam, ne intoarcem la uscat si nu ne mai pasa de nimic; suntem simpatici, de ce ne-ar pasa?:)
- ne rotunjim ochii, deja rotunzi si negri si plini de frumusete ascunsa, fara sa stim; doar pentru ca suntem bursuci si bursucii asa fac
- ne misunam in scorbura sau sub frunze moarte de milenii sau printre ele sau cu ele si alegem clar, cum si cand sa facem toate acestea
- avem urechi si ochi si labute si burtica sensibila la orice; nu le expunem decat pentru cei care inteleg cum e cu bursucii; greu de diagnosticat

Viezurele si bursucul sunt acelasi animal. Sau nu?:)
foto: viezurelemarestar.wordpress.com si razvan-mustata.blogspot.com

Like and don't like pe la Cupa Davis

Nu o sa ma apuc sa fac apologia strategiei federatiei privind Cupa Davis, care incheie meciurile cu Danemarca astazi, la Cluj, dar as vrea sa punctez niste lucruri, personal vorbind:
- Cluj este pentru a doua oara gazda primitoare si purtatoare de noroc baietilor din echipa Romaniei
- atmosfera creata de public, avand in fata studentii entuziasti, a fost exceptionala, iar acesti impatimiti ai tenisului ar merita in opinia mea si un meci de gala, cum va fi cel cu Olanda; daca bine am inteles au fost cele mai bune incasari din ultimii ani, dar si atmosfera
- nu mi-a placut faptul ca biletele au avut acelasi pret ca la meciurile cu Finlanda, echipa superioara valoric danezilor, adica 30 si 50, respectiv 100 abonament pe 3 zile; o gramada de parinti cu copii au renuntat sa mai vina la sala; nu zic ca trebuia sa fie biletul 5 lei, e imposibil, iar pentru un eveniment de acest fel trebuie platit; dar o mica reducere fata de toamna ar fi adus mai multa lume la sala, in primul rand copii, iar pana la urma nu spunem asta cu totii: copiii trebuie adusi la sala? la tenis, la orice sport?
- tot preturile cred ca au fost cele care au tinut in primul rand lumea departe de sala la partidele de astazi, care nu mai conteaza, decat ca palmares; Romania e deja calificata, conteaza si asta, dar sunt convinsa ca intr=o duminica ploioasa la Cluj mai multa lume ar fi preferat sala
- nu mi-a placut povestea cu sms-urile si Victor Hanescu; nu stiu daca patriotismul se masoara in bani, fireste ca trebuie sa exista recompense, nu Romania a inventat asta; nu vreau nici sa ii iau apararea lui Victor, insa de acest jucator Romania are nevoie si spalarea rufelor in public nu cred ca ajuta; nu vorbesc ca ziarist, repet, meseria mi-am facut-o si, chiar inaintea conferintei in care au fost dezvaluite conversatiile private cu Hanescu; cred totusi ca mai multa prudenta si intimitate in sanul echipei Romaniei nu ar strica nimanui
- mi-a placut relaxarea cu care s-au comportat baietii in timpul sederii la Cluj; care sunt motivele nu mai conteaza, dar e clar ca s-au simtit bine (dincolo de probleme de sanatate, care nu tin de oras sau organizare); a fost frumos sa constat la conferinte sau in simple discutii private ca baietii sunt OK, desi scandalul cu Hanescu o fi lasat niste urme la alt nivel
- mi-a placut organizarea evenimentului fata de toamna, cu Finlanda, nu mai intru in amanunte, nu are rost; au mai fost si acum mici probleme, e inevitabil, dar bunavointa conteaza cel mai mult
- mi-a placut ca publicul si-a invatat lectia fata de toamna, cand in fiecare set aproape existau atentionari pt tel mobile si blitz-uri; au fost si acum, dar mult mai putine
- cred in continuare ca echipa de Cupa Davis apartine intregii tari si nu trebuie relationat totul cu Bucuresti; baietii au mai spus si altadata, nu s-au sfiit sa se arate dezamagiti de lipsa de incurajare pe care au trait-o in Capitala, mai ales la meciul cu Cehia; e echipa nationala, trebuie incurajata si apreciata, atat cat poate face ea in orice moment; iar romanii stiu sa faca atmosfera, sa incurajeze, se vede asta la multe evenimente sportive, unul special va fi chiar deseara, meciul de handbal Oltchim-FTC Budapesta:)
- asa ca.... votez Cluj pentru meciurile cu Olanda, nu pt ca m-am nascut aici sau poate si de-asta, dar nu in primul rand; iar daca n-o fi Cluj, sa fie macar un oras cu fani devotati echipei nationale, nu neaparat tenisului; nu toti spectatorii sunt cunoscatori, dar daca iti iubesti echipa nationala a tarii tale, e posibil sa fie un eveniment special si Romania chiar sa invinga Olanda.
Bravo baieti pentru victorii si ma bucur ca, din nou, Clujul v-a purtat noroc:)

PS Il vreau pe Hanescu in echipa Romaniei, fara scandal, fara aroganta si ironii, din nicio parte. Pur si simplu sa vina sa joace pentru noi. Si, nu doar el. Hai Romania!

Din ciclul: cel mai fain e sa fii iertat si sa ierti
Sau, cum sa fii fericit de ziua ta

Am avut niste experiente paranormale cu facebook in ultima vreme. O persoana din lista de prieteni cu reclamatii. Nu mai conteaza. Intre timp am sters vreo 1500 de poze, vreo 5 albume, vreo nu stiu cate cugetari si tot asa...
Nu despre asta e vorba, de fapt. De aici plecam doar. Aseara am vazut, colac peste pupaza, facebook follies, am atentionat lumea sa se uite, cati s-or fi uitat, iar nu mai conteaza.
Dar...
Si dupa acel documentar, si pentru ca e ziua mea azi, si pentru ca de o gramada de vreme m-am gandit la niste lucruri, si am purces. Mi-am cerut iertare si am iertat.
Dincolo de asta, desi e cea mai emotionala parte, am si observat ceva interesant, dar in acelasi timp, pansament pentru suflet: fara a-mi afisa ziua de nastere pe facebook, oamenii de care imi pasa au fost singurii care au sunat sau mi-au fost alaturi intreaga zi. INTREAGA ZI. Incepand cu ora 00.00. Nu vreau sa se supere cei care au uitat si chiar ii rog sa nu faca asta. Se intampla in fiecare an:) Am prieteni care isi amintesc cu 3 zile inainte si 3 dupa. Nu despre asta e vorba.
Acum e 21.50. Nu doresc ca aceasta postare sa insemne altceva decat atat: haideti sa nu traim in viata virtuala. Haideti sa ne amintim macar cand ne-am nascut fiecare. A fost un experiment nedorit, obligat cumva, dar pentru care ii sunt oarecum recunoscatoare retelei pe care postez, pentru ca mi-a reamintit (pervers) cat de importanti sunt cei dragi. Cei cu adevarat dragi. Cei care inteleg cum esti in orice faza a ta. Si care nu iti reproseaza nimic, si care te iubesc, si pe care ii iubesti, indiferent cine esti. Si care iti canta la telefon, indiferent cat de mare e diferenta de fus orar.
Daca facebook are vreun merit in asta, o fi avand. Nu stiu. Eu am prietenii mei, se stiu ei, pe care ii iubesc neconditionat, oriunde ar fi, si pentru care oricand ma trezesc la 4 dimineata sa le duc un algocalmin. Cam atat. Restul e facebook.
PS Da, stiu, iar nu trebuia sa spun lucruri direct. Asta e, take it or leave it. Si, stiu foarte bine cat de sensibila e lumea. Eh, aia care ma cunosc, nu sunt niciodata. Nici daca nu am vorbit de ani de zile sau si daca vorbim zilnic. Le multumesc tuturor ca sunt prietenii mei, imi fac viata incredibil de bogata. Iar celor care au postat pe facebook, le multumesc si lor, mi-au fost aproape, orice ar inseamna asta:).

Cu verisorii gaurilor negre e greu. Cu fabulatiile mele si mai si

Cu verisorii gaurilor negre e greu. Cu fabulatiile mele si mai si

Buuuuuuuun
Sa ne lamurim un pic cu astea cu primul atom:) fireste ca stiu, eram acolo sa fac poze, dar nu mai pot pune pe facebook, deci doar povestesc.
Cam asa:
- ne-am nascut toti deodata, dar fix deodata, la fel, prin acelasi loc, cu acelasi scop (nu ma intrebati care, faceam doar poze)
- de ce? mare intrebare, ne framanta oarecum:) de ceva mii de ani; pentru ca trebuia, as zice, riscant
- ne-am trezit pe lume, fiecare cum suntem, exceptional de perversa poveste, de la crime si mere, la serenitate
- ne cramponam enorm de cotidian, enorm, enorm, enorm... mai urmaresc din astea cu morgan freeman narator despre Univers, asa ma montez, reusesc sa ma trezesc a doua zi; sa-mi zic: ce frumoasa poveste asta cu stelele, cat de nimeni suntem, eu mai ales:) functioneaza, de fiecare data, believe me
- suntem cu totii frumosi, de o cruzime incredibila si, in acelasi timp, de o inocenta greu de pus in cuvintele astea pe care le folosim noi ca si mijloc de comunicare; avansat sau nu, ma gandesc ca o fi si altul la care nu avem acces, ca atat trebuie sa facem (imi place verbul a trebui)
- ne prafuim cu aruncatul in viata, mai lin, mai ca in zid, whatever, tot se intampla; ne plangem de tot, in minte sau altora; de obicei, altora
- uitam de rasarit, de apus, de padure, de zambet, de lacrima adevarata, de val neinceput, desi si-ar fi dorit el, valul
- ne prefacem ca suntem atat de ocupati, incat nu mai putem sprijini pe nimeni, nicicum, niciodata, nicicand
- zambim uneori tamp, dimineata, la trezirea cu gene amestecate de somn si liniste, ne speriem: cum adica sa avem starea aia? o prostie, fireste
- foarte rar ne amintim ca: bine, ma, cum adica noi venim din praf de stele? parul de pe maini reactioneaza urgent, il punem la respect rapid; de ce dracu ne-am increde in instinct? cine a mai auzit de praf de stele?
- ne place povestea cu euglena verde, ce fain suna, ca banc.... chiar suna fain:)))) dar, daca o fi adevarat, prin lantul asta trofic, prin care misunam si noi? noi, astia, care suntem Dumnezeu pe pamant, desigur, si care le stim pe toate
- no bun, cu primul atom, ca de-aici am inceput; eu cred ca nici nu a existat si tot ce am devenit intre timp e doar o poveste despre cum am fi daca am fi. Om fi, n-om fi? La cat de ocupati suntem, cred ca nici nu are vreo importanta. Astea cu atomii sunt o inventie a cercetatorilor britanici menita sa ne prosteasca, pe noi astia care le stim pe toate, ni se permite orice si, fireste, suntem doar vecini cu amicii verisorilor gaurilor negre. Alea, care se mai gandesc si ele daca au chef sa fie descoperite de Stephen William Hawking:). Si, uneori, chiar il lasa.

Baiatul acesta dragut, fascinant sau cum vreti sa-i spuneti, implineste astazi o varsta. E clujean de-al meu, de care ma mandresc, oricat face lumea bascau de cinematograful care ii poarta numele sau de cat de mult vorbeste si tot asa. Adica, un fel de lume.

Am facut o emisiune impreuna, o ora, ca asa era atunci la tvr3, la sport. A povestit lucruri incredibile pentru istoria Clujului, cum chiulea de la scoala si manca pachetelul de acasa in spatele portii lui "U". A cantat imnul vechi al Universitatii din anii 50 in acea emisiune. A povestit ce inseamna conditia fizica, sportul, pentru un actor. 
Plus, faza din filmul Harap Alb, in care la a doua dubla, atunci cand el sarea din castel pe cal, bietul cal alb s-a tras. Era prea mult. Niste kilograme la mijloc. Si Harap Alb, adica acest domn sarbatorit de astazi, si-a luat o tranta cat casa. Destept cal:)))) in emisiune am zis doar: bietul cal. Tampita replica:))) Ne pasa de oameni, nu de cai, teoretic.
Whatever.... a doua noapte, acelasi domn-baiat dragut, in direct la prietenul tuturor romanilor, adica dan diaconescu..... 4 ore, moderatorul abia a legat cateva cuvinte.
Ma mandresc cu asta, cu emisiunea de o ora cu Florin Piersic, in care am vorbit si eu:))))))); la final, a fost un scump, si-a sunat impresara si a zis: fata asta e mortala, m-a lasat si pe mine sa vorbesc.
Dincolo de toate acestea, La Multi Ani, Florin. Sa fii sanatos, sa te bucuri de viata, asa cum nu o inteleg cei care cred ca vorbesti prea mult. Cand vei tacea, clujenii vor intelege, vor respecta, nu vor vorbi mult, restul vor transmite in direct.

Foto: arhiva personala

Soc si groaza, doua postari intr-o zi
A doua, de-a dreptul pozitiva:)

Baiatul asta despre care scriu acum este asa, cumva, atemporal. De fapt, nici nu exista, ca nu poate exista asa ceva in vremurile astea in care frate pe frate ingroapa.
El este baiatul care lucra intr-o zi la ceva electromecanice, nici pamantul nu stie bine, doar el, desigur. Cand, brusc (desi e complet nepotrivit in ce-l priveste) apare la Mesagerul Transilvan. Intr-o frumoasa zi.
L-am dus la sport, cu forta. I-am zis ce le-am zis tuturor fotografilor cu care am lucrat: daca nu inveti sa faci poze in miscare, te-ai ratat. Sportul te face fotograf. N-a comentat. Sfios, socant de respectuos atunci si, cu atat mai mult acum. Cu aceeasi privire blanda, pregatit tot timpul sa stranga o mana calda sau sa o sarute. Au trecut ani de atunci, nu i-a pasat nimanui exact ce face baiatul asta, cum se descurca, cine e, ce face, ce vrea. Tot timpul avea o vorba buna, un ras sfios, timid si plin de o caldura rara.
Scrie, nu doar face fotografii. Si scrie bine, cu bun-simt si respectarea adevarului. Nimeni, niciodata, nu i-a dat JOBUL ACELA. Adica, stiti voi, acela care te scuteste de griji financiare cu adevarat. S-a straduit, a muncit, indiferent unde a fost, nu si-a facut numele de ras.
In continuare, si astazi, e acelasi baiat dragut, sensibil, de neinlocuit. Nu conteaza unde munceste si ce face. Pentru mine este acelasi baiat.
Dan Bodea este el. Baiatul cu parul albit de atata implicare. Nu am avut niciodata timp sa iti spun toate lucrurile acestea, dar acum, daca ti-ai facut cont de Facebook:), fac o nebunie: imi esti tare drag si te respect pana la capat!

Trebuie sa scriu ceva

Neobisnuit la ora asta pentru scris. Asa simt, asa fac. Simplu, si cine o fi acolo sus, preferabil Dumnezeu:), stie ca sunt recunoscatoare pentru felul acesta de viata imposibil, care uneori imi ofera si acest avantaj.

Deci, astazi, despre trebuie.
Cand aud ca o persoana aflata in dialog cu mine incepe cu trebuie, simt ca trebuie sa opresc explozia care abia asteapta dupa colt. Cam asa:
- trebuie sa nu mai fumezi
- trebuie sa fii mai atenta ce vorbesti, lumea e rea
- trebuie sa fii atenta ce vorbesti, fii o doamna
- trebuie sa ai grija de banii tai, nu sa-i arunci pe orice
- trebuie sa nu te mai bagi in subiectele sensibile (???)
- trebuie sa nu mai faci poze
- trebuie sa lasi in pace copiii, stiu ca ii iubesti, dar vezi si tu ce vremuri traim, fiecare cu copiii lui
- trebuie sa nu te mai contrezi cu oamenii, lasa-i sa spuna ce vor si daca nu au dreptate, dar se poarta ca atare
- trebuie sa taci
- trebuie sa le mai lasi naibii pe toate si sa nu mai tot pui atata la suflet

- trebuie sa te gandesti, ce naiba faci peste 20 de ani? tu crezi ca tot asa va fi, cum e acum cu astia? va fi mai rau, nu-ti pasa de nimic
- trebuie sa nu mai aduni atatea flori, ca n-ai spatiu
- trebuie sa inviti la ziua ta pe x, y, z
- trebuie sa nu mai mergi la atatea nunti si botezuri
- trebuie sa ai grija cum te imbraci tot timpul
- trebuie sa mai taci
- trebuie sa fii la fel de puternica, nu te lasa, nu conteaza ce ti se intampla
- trebuie sa rabzi, Dumnezeu e sus, el ne da tot, n-avem ce face, ne ducem crucea
- trebuie sa te gandesti ca oricat e de greu, ne ducem crucea
- trebuie sa mai termini cu serile in oras, ai o varsta
- trebuie sa mai mergi la biserica
- trebuie sa fii mai diplomata, nu le mai spune oamenilor adevarul
- trebuie sa mergi acolo, acolo si acolo
- trebuie sa spui aia, aia si aia
- trebuie sa nu mai mananci tot felul de lucruri interzise; da, stiu, nu esti grasa, iti permiti, dar nu e bine, o sa mori mai devreme
- trebuie sa te gandesti la viitorul tau, o sa fii singura intr-o zi, n-ai copii, familie, planuri; sa vedem, ce faci atunci?
- trebuie sa taci, macar acum, cand EU trebuie sa vorbesc
- trebuie sa iti placa ce muzica se poarta, ce filme conteaza acum, ce carti citeste lumea, nu ce crezi tu
- trebuie sa o lasi mai usor, nu schimbi lumea
- trebuie sa te mai prefaci uneori, nu mai fi directa
- trebuie sa mananci de cel putin 3 ori pe zi, cu 2 gustari intre mese
- trebuie sa bei 2 litri de apa zilnic
- trebuie sa termini cu prostiile astea, sunt niste prostii
- trebuie sa nu mai traiesti in trecut
- trebuie sa nu mai traiesti in viitor
- trebuie sa nu mai traiesti in prezent.
Personal, cred ca trebuie sa ma gandesc la un singur lucru: la cei putini si dragi, care au gasit varianta exceptionala a verbului a trebui: trebuie sa mai vii pe la noi. Neaparat.

Sursa foto: itunes.apple.com

Cu fum. De tigari

Mi-am desfacut o bere si am aprins o tigara. Marlboro rosu, lung. Tigara tare. Asta fumez de ani de zile. Dupa ce am trecut prin carpati fara, cu mentol (de la Terapia), unirea comunista, ateneu, mahorca, ligeros, partagas, h upmann din cuba, de negasit, de 25 de ani, gauloise, camel fara filtru, lucky strike, apollonia, bt, assos, lm, chesterfield si tot asa. Inclusiv Kent lung, care e dumnezeul tigarilor in romania, nu pt gust, pt cum deschideai usi cu el, oricand. Chiar si acum, desi pare incredibil.
Cu toate acestea, sunt de acord cu noul trend din Cluj de a nu se mai fuma in spatii publice inchise. SPATII PUBLICE INCHISE. Adica, primarie, prefectura, banci, administratie financiara, garda financiara, crematoriu etc. Asta inteleg eu prin spatii publice, oficiale. In toate acestea, nici acum nu se fumeaza. Nu inteleg prin asta insa, restaurante, baruri, cafenele. O afacere privata ii da dreptul acelui patron sa decida cum isi imparte spatiul. Dupa mine, ar trebui sa fie simplu: ori de fumatori, ori de nefumatori. Nu impartite, jumate se fumeaza, jumate ba. Nu e ok. Tot fumul se duce dincolo, niciun patron nu investeste in tehnologie cu curenti ascendenti. Totusi, exista deja spatii destinate doar nefumatorilor. Clar. Locatii de fumatori sau de nefumatori. Totusi, nu inteleg de ce toate locatiile de acest fel destinate nefumatorilor sunt aproape goale, iar cele destinate fumatorilor sunt pline. Ah, da... pt atmosfera. Cheful mare si nebunia nu e niciodata la nefumatori. OK, fiecare cu alegerea lui. Si cu atmosfera lui. Nu am nicio problema sa existe 5000 de nefumatori in Cluj sau in orice metropola si 50 de fumatori.
Ce nu inteleg este urmatoarea treaba: ce cauta nefumatorii in spatiile de fumatori, TOT TIMPUL, dupa care incep petitii, sunt nemultumiti, comenteaza etc? Ce? Spunea un amic azi pe o retea de 2 lei de socializare ca si-ar vedea cu mult mai mult drag prietenii FUMATORI in zone de nefumatori. Ca ce fain ar fi! Buuuuuuuuuun.... no problem. Ma intreb si eu ca prostul: de ce draga prietene nu poti accepta acei prieteni ca fumatori, asta face parte din ei? Daca nu-i placi asa, lasa-i in pace. Care e problema ca unii vor sa moara mai devreme? De ce totul se rezuma la ce vor nefumatorii, care oricum au deja spatiile lor amenajate? Prietenii lor fumatori merg oricum in acele spatii, accepta asta, stau cat pot, 1-2 ore, mai ies afara la tigara, mai rabda, dar o fac. Dupa care pleaca, pentru ca nu e lumea lor. De ce nu se poate invers, daca prietenia nu tine de fumatori si nefumatori?
Ma uit prin Cluj de multe ori cum stau angajatii pe craca, exact ca vrabiile, in fata sediilor, fumand. Institutiile alea publice nu au nicio obligatie? Exista niste reguli PSI, nu le-am vazut aplicate nicaieri, oriunde am lucrat sau am intrebat de ele, adica spatii clar delimitate pentru fumatori, cu acces la ferestre etc.
Nu am probleme, interziceti fumatul, votez pt asta, in majoritatea locurilor din oras. Publice sau nu. Dar nu ma obligati sa ma asortez unei politici discrimatorii pt fumatori. Nici vorba, nu o sa fac asta.
Am si eu acasa betisoare cu miros de floare de camp, de colt, de orhidee, de mucegai chiar. Fac ceai exceptional. Gatesc de vis. Sunt perfecta la din astea. Cu modestie, fireste:) Dar, fumez. De 2 lei. Nu ma incadrez in noul curent. Stiti ceva? Fiecare cu curentul lui. Alegem fiecare. Nefumatorii la spatii de nefumatori, fumatorii la spatii de fumatori. E simplu. Nu mai intersectati intersectiile. Doar alegeti-va prietenii in functie de asta, cum spunea amicul acela, socant, oarecum. Daca asa merge.
Asta e. Marlboro rosu. Bun. Nu tigari-paie, nu figuri, nu talente. As fuma carpati fara, sa apar economia romaniei, nicio sansa, au ingropat fabricile alea.

PS Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) nu va recunoaste niciodata cati bani ii intra in conturi din industria tutunului. Aceiasi bani care salveaza vieti. Nu ale fumatorilor din Romania sau Europa, ci ale amaratilor de copii morti de foame din Africa. Cati dintre noi, fumatori sau nu, donam bani pt copii care mor de foame? Da, stiu, sunt patetica. Merci.