Ce ma intereseaza pe mine politica si alegerile?
De ce, Levi?
Poi, ce-mi dau ei mie? Imi pun cartofii, ma ajuta la recoltat sau imi gasesc de lucru daca n-am?

Levi, paznc la liceu

Nenea Janos

Pai, cine sa dea zapada? Nu vine nimeni, dar io nu pot sa vad asa p-aici.
Nu va ajuta nimeni?
Cine sa ma ajute? Cine vrea sa ajute, doara vine, ca ma vede ca dau la lopata.
Pai, e zapada mare. Nu mai merge cu munca patriotica, asa ca pe vremuri?
Apoi, nu-i pasa nimanui.
Nenea Janos are 74 de ani, halat regulamentar si in fiecare iarna curata singur zapada de la blocul in care locuieste in cartierul Manastur.
foto: in 2012, cand a nins un pic mai serios si in cluj, iar el terminase deja trotuar, alee etc
si, da, stiu ca humans of new york e the best off, insa nu au trecut ei prin comunism sa vada si altfel lucrurile :)

Ziua in care voi invinge

Intr-o zi va da norocul peste mine, la loto (nu joc, fireste), cu vreo mostenire secreta (nu e de unde) sau un meteorit cazut in fata mea de pe o planeta de care nu a auzit nimeni, pe care il voi vinde la o licitatie spectaculoasa:) si tot asa.... deci, intr-o zi cand voi avea bani:))))))))))))))))))) va fi cam asa:
- casuta rupta de lume, nu pe munte neaparat, ca sunt cu florile si nu creste orice la altitudine, dar musai una mica; parter si un pic de mansarda luminoasa, cerdac, beci obligatoriu, butoi de colectat apa de ploaie, lemnarie, fantana, curte mare, livada de dragul florilor de mar, cires, visin, prun, 5-6 straturi de ceapa, usturoi, salata verde, patrunjel, telina, leustean, spanac, morcovi, ridichi
- lavita, cuptor adevarat ca la buni, mobilier de lemn negeluit, presuri pe podele lungi si vesele, ferestre mari, fara perdele, pervazuri largi, lampase, unelte de lemn si scule pentru orice
- soba cu ler, ceaun
- saci de dormit vara in iarba
- paturi inalte, sasesti, cu saltele groase de un metru
- un magarus, doi cai, doua rate, gaini cate or fi, daca vor, ciobanesc de berna, cockerul, sef peste restul, loc de pascut, jucat si alergat pentru toata lumea

- magnolie, liliac
- ghiocei, cicibote, lacrimioare, lalele, zambile, caprifoi, bujori, crizanteme, frezii; cumva, ultimele
- sanie, patine, undita
- o masa mare-mare de lemn la care sa incapa toti oamenii mei dragi cand vin la mine
- un om batran, dar in putere inca, din satul de aproape, care sa ma ajute cu toate si cu care sa stau serile sa vorbim de la galaxii si pana la intarcatul mieilor; si care sa aduca in fiecare dimineata lapte proaspat de la vacile pe care le au in familie, si telemea cand e gata si cu care sa facem concurs cine are cea mai buna mamaliga; si de la care sa cumpar slanina si afumaturi cand taie porcul
- o zi in toamna in care sa petrec cu toti vecinii indepartati, ceva ziua recoltei, si sa facem schimburi de seminte si retete de visinata si prajituri de craciun
- un popa bun, care vine cand il aduce drumul si intreaba de ce ai nevoie, nu ce trebuie sa dai; cu care sa beau un pahar de vin si sa vorbim de carti, sa ma spovedeasca, dar sa ma si ajute daca e seceta si nu pot cara 3 galeti de apa la straturi
- o caprita, totusi, ca iarba crescuta prea mult, daca nu stii sa cosesti si nu te tenteaza sa inveti, arata a gospodarie neingrijita
- un hamac, fix la inaltimea capetelor cailor
- pietris pe carare de la poarta la usa, pietre date cu var
- santuri curatate
- internet pus, ca impozitele trebuie platite, atat
- telefon fix, nu mobil
- o sareta; caii neantrenati, lasati doar sa manance, sa bea apa si sa nu faca nimic, nu sunt cai fericiti; si, da, la cat sunt de mandra de caii mei, cand o sa-i am, vor fi dresati si invatati sa mearga pana la oras cu sareta; vor fi spalati, tesalati, intretinuti, frumosi, naravasi, lungi in picioare, cu coama de poveste si nu va trebui sa ii biciuiesc niciodata
- tavi de cozonaci. si, poate, un radio foarte vechi, dar ma mai gandesc
- vreo 4-5 iepuri daca vor sa stea liberi prin curte ca n-am nervi de curatat custi
- un pomniter, ca nu se stie cand m-ar apuca sa reinviu povestea cu viermii de matase
- o drona, sa filmez toate minunatiile astea periodic, nu?:)
despre modigliani pe pereti si alte desene de la toti copiii din viata mea, e devreme de vorbit; cam atat la prima vedere, mai vorbim peste cativa ani, cand ma voi imbogati subit:)
foto: www.cutestpaw.com

Cand te faci ca fugi de acasa....
Pe la vreo 6 ani am fost de acord sa ma aduca ai mei acasa, la Cluj, de la bunicii din Lechinta unde am trait toata povestea vietii mele, irepetabila. Au mai avut ei tentative, dar avand in vedere ca ma adresam lor cu "nenea" si "tanti" si ma puteau ademeni din culcusul viteilor doar cu guma de mestecat poloneza in forma de tigara.... greu....
Metropola, pentru mine la acea vreme, m-a lasat rece. Sigur ca au urmat episoade in acea vara care mai de care, am mai scris, cum ar fi cel cu zburatul intr-o oala de la etajul 9, dar s-a apropiat scoala.
Generala 6. In buza padurii. Unde vedeam caprioare pe geamul clasei la acea vreme. Din prima am stat in banca premiantilor, prima pe randul din mijloc. Desi veneam de la tara stiam engleza ca pe apa. Comunistii nu au fost atat de prosti pe cat se spune acum. La gradinita din Lechinta am facut parte dintr-un program de invatat limba engleza in comunele patriei, asa ca la 5 ani jucam intr-o piesa de teatru in limba prietenului Shakespeare. Am fost anotimpul vara:) In fine
Doar pe acest considerent, direct in prima banca. Adevarul este ca la cum cantam scotianul My Bonny is over the ocean si meritam. Buuuuuun
Dupa nici doua saptamani eram deja in ultima banca, cu tiganul clasei. Asa era pe atunci. El, saracul, foarte fericit, ca nu mai e ostracizat, eu, distrusa. Intre timp ii cotonogisem pe cativa, tras de par etc. Asta a fost pedeapsa. In carnetul de elev era plin deja de reclamatii pentru parinti.

Apogeul a fost atins cand am luat nota 3 la caligrafie, desi stateam deja in ultima banca, pedeapasa mai grava nu era. Scriam frumos, eram perfecta la bastonase, toate randurile erau aranjate cu rigla. Daaaaar.... mi-am dat lucrarea de control, adica doua randuri de bastonase, doua de linii oblice spre dreapta, doua de randuri oblice spre stanga, la copiat. Colegului Mihai Starinsky. Nota 3 direct, scoasa din clasa, scris in carnet.
Well, am mers acasa, grea decizie am avut de luat. Am transformat nota 3 in 8, nici nu era greu, am facut doar un alt 3 in oglinda. Au trecut saptamanile, doua sedinte cu parintii la care ai mei nu au mers, pentru ca nu i-a anuntat nimeni. Adica, eu.
A venit si sedinta in care au aflat.
Stateam in camera mea ca sfintii pe pereti, stiam ca am comis-o rau. A venit bunul de tata, s-a uitat la ghiozdanul meu bleu cu Donald pe care tot incercam sa-l mototolesc si a zis doar atat: Uite ce e. Daca nu-ti place scoala si iti bati joc de ea, nu trebuie sa mai mergi. Am uns-o deja cu slanina sa o manance cainii. Nu e pentru tine, asa ca nu mai mergi de maine.
Distrusa. M-am urcat pe geam, amenintam ca ma arunc, tata impasibil, cum s-o fi abtinut? Ma uitam de la etajul 9 inspre scoala, vedeam doar varfurile copacilor din padure. Imi inchipuiam deja cum cainii o mananca, incepand de jos, de unde era partea aia zugravita cu bleumarin si parca auzeam cum o doare. M-am apucat de bocit, dar asa, de-a naibii. Am zis: daca ai uns scoala cu slanina, plec de acasa. Tata, simplu: pleaca.
M-am dus la dulap, tata mi-a dat un sac de nylon transparent, am pus ce haine credeam eu, ceva jucarii, abacul, ghiozdanul deasupra, am lua sacul in spate. Nu m-am uitat inapoi. Mi-a deschis usa. Nu m-a lasat sa merg cu liftul. Am carat sacul pe scari 9 etaje. Am iesit triumfatoare din bloc, m-am uitat in jur, bezna. Liniste. Nimeni. Eu cu sacul.
Am stat ceva vreme pe scarile alea, muream de frica, dar nu m-as fi intors nici sa ma tai.
Oi fi adormit, nu stiu, m-am trezit in casa, a doua zi dimineata. Am avut o sedinta, tata la cafea, eu pe scaunelul mic din bucatarie. Mama se facea ca nu e prin zona.
Atunci am invatat ce inseamna scoala, intr-un fel, dar si ce inseamna ca nu esti de capul tau si sunt oameni carora le pasa de tine orice prostii faci. Am terminat clasa intii cu premiul I si coronita. Sigur ca am continuat sa fac prostii si sa am carnetul plin de reclamatii. Dar, am salvat scoala. Nu au mancat-o cainii:)
Acum e Sectie de Politie si merg acolo sa votez. Fix in aceeasi sala de clasa unde am luat prima data premiul intii. O fi o prostie, poate, si in afara subiectului, dar de cate ori merg la vot, tot caut cu privirea caprioarele alea care atunci veneau pana in buza scolii.

Taxi. Scump

Vin momente, nu neaparat vremuri, cand nu te poti ridica de pe scaun, cand ti-e imposibil si sa cobori din taxi. Te lovesc asa, cam ca din spate, direct in ceafa. Te intrebi daca poti ajunge pana acasa, la vreo 30 de metri. Chestie de supravietuire, desi nu are nicio legatura cu varsta sau boli sau murit incet si trist ca indienii.
Intre timp mai ai in cap tot felul, dinainte. Nu stii ce sa alegi, pana la urma, cumva, cu greu, primeaza sa ajungi la lift. E visceral. E o durere pe care nu ai mai trait-o, nu ai cum sa intelegi ceva ce nu ai mai trait. Te tarasti cumva pana in casa ta, nu trece, te invadeaza ce aveai dinainte in viscerele celelalte, pentru ca, nu-i asa? deja esti in cuibul tau.

Durerile astea fizice care vin de nicaieri, si... pe pariu... la orice medic am merge sau la Discovery, ca aia le stiu pe toate, nu au nicio sursa, nicio rezolvare, nu exista cum ar veni. Dar te doare de te ia naiba. Uneori, pe la antebrat, alteori intre coasta a treia si a patra, nu indeajuns de adanc incat sa mergi la Infectioase, intr-o zi fix in spatiul popliteu, in ceva noapte undeva nedefinit in plexul solar inspre faringe, dar sinuos si pe langa ceva de-acolo, nimeni nu stie ce.
Bine, or fi stiind chirurgii, treaba lor, daca te diseca. Eu nu pot defini. Durere din aia, inexplicabila.
Fiind deja acasa, te tot imparti intre durerea fizica, hai sa-i spunem asa, si cealalta. Ca doar nu ajungi asa doar cu cea din viscerele cunoscute.
Intrebari, intrebari, intrebari....
Te doare si aia, si aia. Ce alegi? Cum rezolvi ceva care nu are rezolvare si iti mai si pasa?
Te culci si nici macar nu zici ca trece, ca ar fi penibil in oglinda tu cu tine, iar maine te faci cumva ca ploua, desi e o vreme de vis. Te faci ca zici: las ca merge in sertar. Desi stii ca e plin, abia se inchide. O iei de la capat, cu aceeeasi oameni, cu aceleasi dureri. Preferabil cu muzica clasica. Daca ai la indemana. 

foto: brusimm.com

A mers scrisul ca uns

Nu am avut curaj astazi sa vad imagini cu accidentul de la Cernavoda in care au murit sase oameni. Nu am putut si gata.
Inca am flash-uri de la accidentul prin care am trecut si e prima data dupa 10 ani cand incerc sa scriu despre asta. Nici acum nu pot trece pe langa acel loc, podul Garibaldi din Cluj, si nu pot vedea gura de canal in care am stat mai bine de o ora, ascunzandu-ma de trauma vietii mele: vei muri inecata.

In 23 decembrie 2003, un om mi-a salvat viata. Era pe bancheta din spate cu mine, omul important din viata mea de atunci era pe scaunul din fata. El a fost la un pas de moarte, pentru ca a ramas blocat in centura de siguranta la 2 metri sub apa. Eu nu-mi amintesc mare lucru. Cand masina a derapat din cauza poleiului, am avut totusi timp sa-mi spun, contrar gandirii incete a ardeleanului: No, asta e! Alea sunt povesti cu pesti ca iti vezi viata trecand prin fata ochilor. Desene animate.

Masina a mers fix in bot si apoi cu plafoniera pe fundul Somesului, la un pas de cascada de la Garibaldi, la 0 grade. Nu stiam ce s-a intamplat, ultima mea amintire era ca incercam cu totii sa gasim manerele de la geamuri, dar cum nu stiam ca suntem cu capul in jos, nu le puteam gasi, logic, nu? Parbrizul a sarit intreg, din prima, asa era la Dacii Nova, asta a fost norocul nostru. Apa a intrat in fractiune de secunda, ne-a dezmeticit rapid. Prima mea amintire este ca eram deja scoasa din masina, respiram, dar inclestata, cu unghiile rupte, de o roata si cu capul deasupra apei. Masina plutea. Erau deja sirene pe pod, lumea urla, tragea de mine cineva, dar nu m-a putut clinti de acolo. M-a dus cumva, nu stiu cine, spre parapetul de la mal de cativa metri inaltime si cand am vazut gura de canal am intrat in ea. Gura aia de canal era singurul meu colac de salvare, nu ma inecam, asa gandeam atunci, cred. Nu mai stiu mare lucru, decat ceva flash-uri de la Urgenta, unde patronul de la firma Nova, da... aceeasi ca in prezent, tremura.... Apoi, s-a rupt filmul pentru multe zile. Multa lume nu intelege nici acum de ce mi-e atat de greu sa urc in orice taxi de la firma aia. "Hai, ma, termina, e doar un taxi, ce te tot gandesti la faza aia?"

Soferul ne-a parasit in masina, la un pas de inec, a fugit prin parbriz si a iesit la Hotelul Napoca, e la sute de metri distanta, a fugit prin apa, ne-a parasit acolo, dar nu a uitat sa spuna tuturor ca el ne-a salvat, ca el a sunat la 112, desi avea telefonul mort de la apa, la fel ca noi. A lasat trei oameni in masina inundata de apa, avea indicativul 68, nu uit cat traiesc.

De atunci, nu pot sa merg in masini care au viteza mai mare de 80-90 la ora, desi in momentul accidentului masina avea 40 la ora. Iubeam viteza inainte. Nu-i nimic, te obisnuiesti cu toate.

In fiecare 23 decembrie dimineata imi amintesc cum am ramas in viata impreuna cu prietenii mei si cum am multumit lui Dumnezeu pentru asta. Am ales sa nu dam firma in judecata, tocmai din acest motiv. Cam patetic, ce-i drept.

E greu de povestit despre asta, la fel cum e si greu de inteles. Panica pe care o ai in tine pe viata este incontrolabila.

La doar 2-3 zile dupa accidentul nostru a fost unul pe jumatate de grav in Oradea. Au murit o mama si fiica ei.

Noi am trait. E drept ca acel accident ne-a si despartit complet, pe cei trei din acea masina. Eu am pierdut si altceva atunci. Poate mai important decat orice.

Au trecut 10 ani, mi-au zburat degetele scriind acum. Da, stiu, nu e de blog si nici de facebook. Asta e. Acum mi-a venit si asa am facut.
foto: ziua de cluj