Vin momente, nu neaparat vremuri, cand nu te poti ridica de pe scaun, cand ti-e imposibil si sa cobori din taxi. Te lovesc asa, cam ca din spate, direct in ceafa. Te intrebi daca poti ajunge pana acasa, la vreo 30 de metri. Chestie de supravietuire, desi nu are nicio legatura cu varsta sau boli sau murit incet si trist ca indienii.
Intre timp mai ai in cap tot felul, dinainte. Nu stii ce sa alegi, pana la urma, cumva, cu greu, primeaza sa ajungi la lift. E visceral. E o durere pe care nu ai mai trait-o, nu ai cum sa intelegi ceva ce nu ai mai trait. Te tarasti cumva pana in casa ta, nu trece, te invadeaza ce aveai dinainte in viscerele celelalte, pentru ca, nu-i asa? deja esti in cuibul tau.
Durerile astea fizice care vin de nicaieri, si... pe pariu... la orice medic am merge sau la Discovery, ca aia le stiu pe toate, nu au nicio sursa, nicio rezolvare, nu exista cum ar veni. Dar te doare de te ia naiba. Uneori, pe la antebrat, alteori intre coasta a treia si a patra, nu indeajuns de adanc incat sa mergi la Infectioase, intr-o zi fix in spatiul popliteu, in ceva noapte undeva nedefinit in plexul solar inspre faringe, dar sinuos si pe langa ceva de-acolo, nimeni nu stie ce.
Bine, or fi stiind chirurgii, treaba lor, daca te diseca. Eu nu pot defini. Durere din aia, inexplicabila.
Fiind deja acasa, te tot imparti intre durerea fizica, hai sa-i spunem asa, si cealalta. Ca doar nu ajungi asa doar cu cea din viscerele cunoscute.
Intrebari, intrebari, intrebari....
Te doare si aia, si aia. Ce alegi? Cum rezolvi ceva care nu are rezolvare si iti mai si pasa?
Te culci si nici macar nu zici ca trece, ca ar fi penibil in oglinda tu cu tine, iar maine te faci cumva ca ploua, desi e o vreme de vis. Te faci ca zici: las ca merge in sertar. Desi stii ca e plin, abia se inchide. O iei de la capat, cu aceeeasi oameni, cu aceleasi dureri. Preferabil cu muzica clasica. Daca ai la indemana.
foto: brusimm.com
